Motto: ”Un lider este un comerciant de speranțe” (Napoleon Bonaparte I)
La 18 mai 1804 avea loc proclamarea lui Napoleon Bonaparte (1769-1821) ca împărat al francezilor. A domnit sub numele de Napoleon I între 1804 și 1814 şi 1815. A fost unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie. De numele său se leagă codurile Civil (1804), Comercial (1808) şi Penal (1810), ce au dat o nouă bază relaţiilor juridice. Politica sa externă s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa. După prima abdicare (1814) şi primul exil, revine în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar este înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice. A fost exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic, unde a şi murit.
Personalitate controversată, cu o vie inteligență nativă, Napoleon a fost însă și un artizan al imaginii sale, folosind propaganda și cultul personalității pentru a-și construi portretul public.
Și în zilele noastre, pentru unii, Napoleon e unul dintre cei mai străluciți lideri, un fondator de sisteme legislative vizionar și un cuceritor îndrăzneț. Pentru alții, el a fost doar un tiran nemilos, a cărui obsesie pentru război și putere a dus la moartea multor oameni.
Viața, ascensiunea și decăderea
S-a născut pe 15 august 1769 la Ajaccio, în Corsica, și a urmat o școală de artilerie. Era pasionat de matematică și de istorie, mai puțin de limba franceză. Nu a fi putut avansa foarte mult în vechiul regim, iar șansa sa a venit odată cu Revoluția de la 1789. Ca tânăr locotenent de artilerie s-a remarcat la asediul orașului Tulon și a ajuns căpitan la doar 24 de ani. A condus înăbușirea unei revolte regalistă la sfârșitul lui 1795 și a primit din partea celui mai important membru al Directoratului, Barras, comanda armatei din Italia. Acolo crește militar, dar, totodată, au încolțit în mintea sa și primele ambiții politice. A câștigat o mare popularitate în rândul militarilor, dar și din partea poporului.
Deoarece faima sa periclita autoritatea Directoratului, este trimis departe, în Egipt, de unde se întoarce prin surprindere și dă lovitura de stat din Brumar, în 1799. Din acel moment a preluat puterea absolută. A fost promulgată o Constituție prin care el a devenit Prim Consul (mai existau încă doi, însă fără putere), acaparând toate pârghiile și resursele. Putea numi și destitui guverne, declara război și încheia pace, iniția proiecte de lege care erau apoi votate de un parlament tricameral.
A dus o activitate intensă, mai ales prin realizarea unui simbol al Dreptului, cunoscut sub numele de Codul Napoleonian, un cod de legi în concordanță cu noile realități impuse de victoria Revoluției franceze. Codul Civil francez garanta proprietatea, respectarea contractelor liber consimțite între părți, ceea ce constituia expresia juridică a intereselor clasei mijlocii cu activități economice în domeniul industriei și comerțului. Codul Civil introdus în țările cucerite a constituit un model inclusiv pentru România, unde a fost adoptat cu unele modificări în 1864. În administrație s-a eliminat corupția. A fost reintrodusă ordinea în finanțe și s-a pus capăt hoției din banii statului. Circulația mărfurilor și persoanelor a fost securizată prin eliminarea briganzilor ce bântuiau drumurile Franței. A fost lichidată mișcarea contrarevoluționară din Vandeea. Șomajul a dispărut prin măsuri ce au dus la salvarea de la faliment a numeroase fabrici. Au fost inițiate vaste programe de construcții publice: drumuri, poduri, canale. Economia a beneficiat și de contribuțiile țărilor cucerite mai ales în perioada Imperiului (1804-1815). Învățământul s-a bucurat de atenție din partea statului, deoarece se dorea o generație de funcționari și militari bine pregătiți și disciplinați. A fost neglijat însă învățământul pentru fete (”Nu cred că trebuie să ne batem capul cu educația fetelor. Căsătoria este soarta lor”, spunea el), iar tinerii provenind din clasele sociale defavorizate aveau mici șanse să urmeze studii superioare.
Și-a făcut aliați importanți: oamenii de seamă ai Franței, indiferent de orientarea lor politică, reintroducând cultul religios catolic (suprimat de Revoluție) prin încheierea unui Concordat cu Papa în 1801. Biserica recunoștea Guvernul francez, care îi numea pe preoți și îi asimila unor funcționari publici și îi plătea. Papalitata nu revendica bunurile pierdute la 1789, iar Napoleon controla Biserica și își sporea influența asupra unei largi categorii de francezi. Pentru ca puterea să nu-i fie pusă la îndoială, Bonaparte a introdus cenzura asupra presei și a sporit atribuțiile poliției. Și în plan militar a construit lucruri mărețe pentru Franța. Armata lui Napoleon a obținut victorii strălucite în urma cărora autoritatea împăratului a ajuns până la granițele Rusiei. Francezii dispuneau de o forță redutabilă, rapidă, cu totul nouă. Revoluția crease o armată de ostași-cetățeni înflăcărați de idealurile ”liberté egalité fraternité”.
Napoleon știa cum să împartă corpurile de armată, făcându-le versatile și mobile, capabile să lupte pe cont propiu dar și să se unească pentru a crea o superioritate numerică în punctele cheie. În fruntea armatei bine echipate, instruite și hrănite a pus generali capabili, care puneau în opera manevre militare rapide, tăiau liniile de comunicații inamice iar pe câmpul de luptă Napoleon își păstra astfel sângele rece și stăpânirea de sine. El însuși participa la bătălii în momentele cheie, pentru a motiva soldații care-l numeau cu dragoste ”Micul caporal”, care contrar părerii generale nu era scund, raportat la epoca sa.
A învins în bătălii mari, cum a fost cea împotriva armatei austriece, de la Austerlitz, din 2 decembrie 1805, sau cea împotriva armatei ruso-austriece, cea de la Jena, din 1806, împotriva armatelor Prusiei. A triumflat și la Eylau şi Friedland (1807), în urma cărora Franţa a încheiat cu Rusia pacea de la Tilsit. În 1812, Franța măsura 753.000 kilometri pătraţi, cu o populaţie de 44 milioane de locuitori. Politica externă se baza pe aşa-numite state-clientelare, conduse de membri ai familiei lui Napoleon Bonaparte.
La 24 iunie 1812, Napoleon a început campania împotriva Rusiei, în fruntea unei armate de peste 600.000 de oameni, dintre care circa o treime erau francezi. Deși la 14 septembrie 1812 a intrat în Moscova, în octombrie aceluiași an este nevoit să înceapă retragerea din Rusia a „Marii armate”, care avea să sufere pierderi imense. A urmat Bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, în urma căreia armata franceză a fost înfrântă de forţele coaliţiei formate din Rusia, Prusia şi Austria. În anul care a urmat, aliaţii au înaintat spre Paris, unde au ajuns la 31 martie 1814, iar Napoleon Bonaparte este constrâns să abdice, la 6 aprilie 1814. Este exilat pe Insula Elba din Marea Mediterană.
Evadează în 1815 din insula Elba, iar evenimentul a reaprins flăcările războiului, care cuprinsese Europa încă de la izbucnirea Revoluției franceze din 1789.
Revine pe tronul Franţei la 20 martie 1815, însă cea de-a doua domnie a lui va dura doar 100 de zile. A urmat formarea, la 25 martie 1815, a celei de-a VII-a Coaliţii antifranceze (Rusia, Anglia, Austria, Prusia), iar la 18 iunie 1815 are loc celebra bătălie de la Waterloo, unde armata franceză comandată de Napoleon I este înfrântă de armata Anglia-Prusia comandată de Wellington şi Blücher. La 22 iunie 1815 Napoleon I a fost silit să abdice pentru a doua oară, fiind exilat, de data aceasta la Longwood, pe Insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic. El a fost urmat la conducerea politică şi militară a Franţei de Ludovic al XVIII-lea. Moare, în exil, după 6 ani.
Cultul personalității și propaganda
Napoleon a început să-şi construiască o imagine publică de erou revoluţionar care să-i asigure platforma unei viitoare cariere politice. Se întâmpla încă din timpul campaniei în Italia, din martie 1796 – octombrie 1797, atunci când a transformat cele două ziare militare sponsorizate de govern, ”Courrier de l’Armee d’Italie” şi ”La France vue de l’Armee d’Italie” în pârghii de propagare a personalităţii sale, prin asocierea numelui său oricărei victorii sau acţiuni eroice de pe front. Preocupat constant de consolidarea şi amplificarea imaginii sale publice în ţară, Napoleon a ştiut ca prin depeşe, buletine, proclamaţii, să-şi creioneze, inclusiv pe timpul controversatei campanii din Egipt din 1798-1799, o imagine de general invincibil, de simbol al triumfului Franței.
Portretul său începe să fie marketizat și multiplicat de comercianţi pe diferite produse, începând de la cutii de bomboane sau în ziare şi cărţi. A fost ales, în Institutul Francez în 1798, matematician, pentru a-şi completa profilul de militar de success cu cel al unui intelectual rafinat. Una dintre primele măsuri luate de Napoleon în momentul în care a devenit prim consul al unei ţări ce-şi proclamase recent libertatea ca mod de viaţă, a fost introducerea unei cenzuri draconice. Au fost suprimate, în perioada 1800-1801, 64 de publicaţii din cele 73 care apăreau în Franţa, în baza unui raţionament rămas celebru: „Trei ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete…
Dacă aş fi avut o presă liberă, nu aş fi rezistat mai mult de trei luni” (Thomson, 1999, Easily Led. A History of Propaganda, Sutton Publishing, p. 222). Simultan cu expediţiile militare napoleoniene în Europa au fost editate chiar în limba popoarelor respective, diverse ziare şi publicaţii de propagandă franceză, precum Corriere d’Italia, „Monitorul de Westphalia”, „Gazeta de Madrid”, „Buletinul german” sau „Argus”-ul în limba engleză (Thomson, 1999, p. 223). În 1810, Napoleon a înfiinţat Direcţia Generală a Imprimeriilor şi Librăriilor ca instituţie ce colabora cu poliţia pentru controlul oricărei publicaţii, care trebuiau trimise în două exemplare pentru a fi cenzurate înainte de a fi difuzate. ”Le Moniteur” a devenit practic singura publicaţie guvernamentală accesibilă francezilor ce reflecta doar poziţia şi politica împăratului, alături de ”Bulletin de la Grande Armee”, ce era distribuit gratuit militarilor. Istoria Franţei a fost rescrisă în sensul evidenţierii decadenţei Bourbonilor în comparaţie cu măreţia împăratului, care credea că „istoria nu este decât un mit căruia popoarele au ales să-i dea crezare” (Taylor, 1995, Munition of the Mind. A History of Propaganda from the Ancient World to the Present Day, Manchester University Press, p. 155).
Arta
Napoleon s-a preocupat și de proiecţia imaginii sale prin opere de artă. A antrenat poeţi, sculptori şi arhitecţi de curte loiali, care să creeze ortrete eroice şi maiestoase. Aproape toate marile sale bătălii au fost redate în tablouri cu figura împărtului care deţinea o poziţie eroică. Au rămas drept antologice creaţiile lui Jacques-Louis David „Napoleon Bonaparte trecând Alpii”, pictat în 1799, sau „Încoronarea lui Napoleon I şi a împărătesei Josephine”, realizat între 1805 şi 1807 conform indicaţiilor împăratului, la fel ca şi solemnul „Napoleon I pe tronul imperial”, semnat de Jean Auguste-Dominique Ingres în 1806. Se adaugă tablourile baronului Antoine-Jean Gros, „Napoleon pe podul de la Arcole” (1796), „Napoleon printre ciumaţii din Jaffa” (1804) sau „Napoleon pe câmpul de luptă de la Eylau” (1808).
Se adaugă imaginii sale, coloana Vendôme de 44 de metri din Paris, sculptată în spirală după modelul Columnei lui Traian din Roma, în memoria victoriei de la Austerlitz, emoţionalul altorelief – „Plecarea voluntarilor la 1792, La Marseillaise” – al lui Francois Rude de pe Arcul de Triumf. Arhitectura a fost şi ea folosită, nu numai prin Arcul de Triumf, dar şi prin Podul Austerlitz peste Sena sau La Madeleine („Templul Marii Armate” comandat în 1806 personal de împărat lui Barthelemy Vignon), existând planuri de construire de memoriale de război în fiecare oraş al Franţei. Litera „N” la fel ca şi albina imperială au fost imprimate, înscrise sau gravate pe orice suport posibil, astfel încât însemnele lui Napoleon erau pretutindeni.
Ceremonii militare, sărbători populare, defilări
Ceremonii militare cu elemente simbolistice și dinamice, ca drapelele și defilările, sărbători civice, focuri de artificii, parade, baluri fastuoase, cu regizori ca pictorul Pierre Prudhon, erau organizate anual cu ocazia zilei împăratului sau a unei noi victorii ale armatei. Era un alt mod de proiectare a cultului personalităţii lui Napoleon, de consolidare a autorităţii sale şi a percepţiei generale privind geniul și invincibilitatea sa.
Povești false, zvonuri, manipulare
Pentru a-şi legitima războiul contra Rusiei, Napoleon a dispus publicarea ficţiunii „Testamentul Ţarului Petru I” cu mituri care sugereau că tendițele expansioniste ale acesttuia trebuiau prevenite atunci printr-o intervenţie militară. A fost folosită inclusiv tehnica complotului extern pentru asasinarea mişelească a iubitului împărat, susţinută de poliţia secretă a lui Joseph Fouche şi dezvăluită publicului francez prin presa imperială. S-a realizat astfel manipularea francezilor și augmentarea imaginii impăratului Napoleon.
Și publicitatea negativă este tot publicitate
După 1803 și ruperea păcii franco-britanice de la Amiens, în Marea Britanie s-a construit o masivă propagandă anti-napoleoniană, prin crearea unei adevărate isterii şi panici privind o iminentă invazie franceză. Era pentru construirea unui argument de stimulare a britanicilor de a-şi apăra cu orice preţ țara. Chiar dacă Guvernul britanic ştia că francezii nu aveau capacitatea navală de a invada Anglia, Napoleon a fost insistent şi exagerat portretizat prin presă, caricaturi, postere, bilete de mână, drept un tiran, un demon însetat de sânge (se aducea argumentul masacrării celor 4.000 de prizonieri musulmani la Jaffa), responsabil de atrocităţi, un pericol de moarte pentru toţi britanicii care erau astfel îndemnaţi să se înroleze şi să lupte pentru a nu fi făcuţi sclavi.
În 1803 caricaturistul britanic Gillray a făcut din Napoleon un personaj minuscul, agresiv şi nevrotic Little Boney, în compoziţii ce conţineau numeroase referiri şi asociaţii la popularul roman al lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver. Tot Gillray a satirizat în 1805 împărţirea sferelor de influenţă globale între Napoleon – partea continental-europeană şi William Pitt – oceanele (Silva Ionescu, Napoleon I în caricaturi, în „Magazin Istoric” nr 12/2011, pp. 30-32). După prima abdicare alui Napoleon, în 1814 la comanda restauratului rege spaniol, Francisco Goya a pictat un mult mai credibil şi impresionant tablou anti-bonapartist intitulat „3 mai 1808: Executarea apărătorilor Madridului”. Cu toate acestea, potrivit regulilor de marketing, aceste campanii anti-Napoleon, nu au făcut altceva decât să contribuie la consolidarea portretului lui Napoleon.
Sunt istorici și specialiști în comunicare ce susțin că, sub Napoleon, Franţa a devenit primul stat modern axat pe propagandă. Mai mult decât atât, pentru prima dată propaganda a fost totală. Napoleon a fost primul şef de stat care a utilizat sistematic şi fără scrupule mecanismele guvernamentale pentru controlul opiniei publice. Dacă privim în actualitate, recunoaștem mecanisme de PR în jurul multor persoane publice. (Autor : Alexandru Balaci)
