Actorul Constantin Dinulescu (III)
„Teatrul este viu şi a rezistat două mii şi ceva de ani tuturor schimbărilor, pentru că a fost viu, a făcut să vibreze oameni, conştiinţe, a format conştiinţe”, spunea actorul Constantin Dinulescu la aniversarea sa de 90 de ani, împliniţi anul acesta. Iar rolurile pe care el le-a „construit” – vorba profesorului său, Alexandru Finţi – au făcut, într-adevăr, să vibreze oameni care tocmai de aceea îl iubesc şi îl preţuiesc şi astăzi. Constantin Dinulescu a jucat la Teatrul Naţional din Iaşi, la Naţionalul bucureştean, la Opera de Stat din Iaşi, la Teatrul Evreiesc de Stat, la Teatrul Tănase, în filme… A „respirat odată cu publicul” şi asta i-a adus o mare bucurie.
„Am venit trei, am rămas doi”
„În ce împrejurări aţi venit de la Teatrul din Iaşi în Bucureşti? […]
Vreau să vă spun că familia îmi era aici, la Călăraşi. Şi, în al doilea rând, simţeam că tot ce am avut de făcut la Iaşi am făcut. Mai mult n-o să pot face. Şi atuncea, cu grija că mă voi plafona, cu grija că obsesia lui tata de a ajunge cu capul pe mesele din crâşmă va avea câştig de cauză… Pentru că, drept e, la Iaşi trebuie să te ţii tare la vinul de acolo, să nu te dedulceşti la abuzuri. Dar am zis: e momentul.
Şi momentul l-a împlinit venirea lui Radu Beligan la direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti. Pleca Zaharia Stancu din a doua lui direcţie de la Naţional şi-i lua locul meşterul Beligan care, ca orice om care ştie ce e teatrul, cum se face teatru, înainte de a prelua, s-a plimbat prin teatrele din ţară şi a văzut spectacole, a văzut actori, i-a testat, i-a întrebat. Şi printre ei a dat Dumnezeu să mă număr şi eu: <Bă, tu nu vrei să vii la Bucureşti?> <Aş veni, maestre, dar…> <Vii la mine, la toamnă>, ceea ce s-a întâmplat cu Costel Constantin în acelaşi an, cu Elena Amariei Boc, o actriţă fabuloasă care s-a pierdut… ştii povestea cu semănătorul, arunci sămânţa, dar dacă nu nimereşti într-un teatru, lângă un om care… nimereşti într-un teatru ostil… se pierde, s-a pierdut. Am venit atunci trei, am rămas doi, Costel şi cu mine, şi de atunci am tot muncit aici.”
„Un vad la CFR Giuleşti”
„Am început să joc încă din Institut – [deşi] noi n-aveam voie să facem figuraţie –, duceam lipsă de bani şi, ca student, ne mai aciuam şi noi pe la un teatru, mai făceam o figuraţie. Nouă ne interzicea şi Institutul, dar mai ales maestrul Finţi: <Să nu vă prind la vreun teatru, că vă dau afară!> Şi atunci, cu colegul meu Ştefan Bănică, ne-am găsit un vad la CFR Giuleşti. Era peste mână, mai greu să vină cineva acolo să ne prindă cu cioara vopsită. Director şi prim regizor era George Dem Loghin care a fost următorul rector al Institutului de Teatru. Zice: <Bă, veniţi aicea…> Şi ne convenea, ne plătea mai bine, ne dădea rolişoare, deci am început să jucăm din anul II de facultate. […] Zic că-s sărit de 60 de ani de când tot frec scândura scenei. Şi trebuie să spun că s-au adunat vreo 300 şi ceva de texte, unele importante, foarte importante, care rămân ca pietre de hotar…”
„Partituri care îţi dădeau mari bucurii”
„Când am venit aici, am debutat cu Camera de alături a lui Paul Everac, în regia lui Ion Cojar, un rol deosebit pentru mine, care mi-a adus mari satisfacţii. Pe urmă, tot în dramaturgia lui Paul Everac, Cartea lui Ioviţă, alături de fabulosul Florin Piersic, profesorul Ilihoi, care iarăşi mi-a adus mari bucurii. Pe urmă a venit Hagi Tudose, după ce răposatul Constantin Rauţchi n-a mai jucat, a plecat, meşterul Beligan a spus: <Bă, tu trebuie să intri, să…> şi am intrat în condiţii grele, când oamenii nu mai aveau chef să repete, mă rog. Tot în regia lui Iani Cojar. Pe urmă, ce să mai spun, Drumul singurătăţii, al lui [Arthur] Schnitzler sau Torquato Tasso a lui Goethe… Au fost partituri care… nu neapărat prima vioară, dar partituri care îţi dădeau mari bucurii, mari satisfacţii profesionale. Sigur că a fost şi multă dramaturgie de-asta, ocazională, în care ani de zile am mestecat câlţi şi am vândut indulgenţe, dar astea au fost timpurile şi pentru asta nu sunt eu vinovat şi nici cei din generaţia mea.”
„Bate gongul, rămâi cu publicul şi cu monologul tău”
„A existat desigur o piesă, un rol pe care aţi dorit să-l jucaţi şi nu s-a împlinit…
Da… […] Cyrano de Bergerac. Întâmplarea a făcut să joc numai [Baron] Christian [de Neuvillette], în Cyrano. Colaborarea cu Teatrul Evreiesc de Stat de acuma mi-a mai împlinit, mi-a mai umplut câteva goluri. De pildă, după ce am jucat Richard al III-lea la Iaşi, mi-aş fi dorit să continui cu marile… pentru că mentalitatea noastră, a ăstora bătrâni şi demodaţi [era că] îţi judecai cariera după abordarea marelui repertoriu, în ce măsură ai abordat şi ai reuşit să faci faţă… aşa se judeca un actor, acuma nu ştiu care sunt criteriile. […] N-am stat nicio clipă pe gânduri atunci când, la Teatrul Evreiesc, mi s-a oferit Shylock-ul. […] N-am stat nicio clipă şi am învăţat idiş, l-am jucat – şi l-am jucat cu mare bucurie! – aşa cum n-am stat niciun moment la îndoială şi am zis <da> când mi-am spus: un rege Lear evreu… La fel, povestea shakespeariană transpusă perfect în lumea sfârşitului de secol trecut, în America.
[Pe vremuri] am jucat în regia lui… ca student de absolvire, la producţia lui Radu Penciulescu, a pus Romeo şi Julieta şi am jucat Romeo, atunci. Pe urmă, când am ajuns la Iaşi, s-a pus Romeo şi Julieta, am jucat Benvolio. Când m-am întors în Bucureşti, Beatrice Bleonţ a pus Romeo şi Julieta şi am jucat preotul, abatele. Adică, am din repertoriul shakespearian foarte multe partituri. Pe urmă, tot la Bucureşti, aici, am jucat în Eduard al III-lea, am jucat în Macbeth… tot s-au adăugat şi mi-a făcut plăcere că se împlineşte repertoriul shakespearian, cumva, care este de fapt, – ziceam noi, nu mai zic – piatra de încercare a unui actor, unde bate gongul, rămâi cu publicul şi cu monologul tău. Câştigi partida, bine, n-o câştigi, iarăşi bine, altul.”
„Puterea de a fascina şi de a domina”
„Era perioada de dinainte de [Revoluţia din] decembrie, când încă se mai organizau acele spectacole pe stadioane – sună urât, <şuşanele> – în care actori importanţi se duceau, spuneau câte un monolog. Şi mai erau remuneraţi în plus, mai adunau ceva bani. Şi, la un moment dat, impresarii care organizau aceste spectacole făceau mici şoticării, treceau mai mulţi pe afiş, zice: <Ăla n-o să vină, eu ştiu, lasă, să rămână, să fie>.
Şi la un asemenea spectacol, pe Stadionul 23 August, a lipsit Draga [Olteanu], a lipsit nu ştiu cine, a mai lipsit… nu ştiu ce şi stadionul s-a inflamat. Şi a început să fluiere, să huiduie. Nu era bine deloc! Nici politic, nicicum, toţi trepăduşii tremurau de-acuma, Doamne, cum iese! <Ieşi tu şi spune ceva…> <Nu ies eu, nu mă duc acolo, în gura lumii>. Niciunul n-a vrut să iasă. Şi a ieşit Florin Piersic. Primit cu fluierături, cu înjurături, după 5 minunte erau preş la picioarele lui. Să reuşeşti să domini o mulţime – nu mai era o sală de spectacol, un stadion, eu ştiu câţi erau, mii de oameni, acolo – să-i calmezi şi să-i aduci la sentimente bune nu stă la îndemâna oricui!
Este o putere de a fascina şi de a domina pe care sigur că, atunci când ajungi s-o mânuieşti cât de cât, este fantastică! Să ajungi să simţi că sala respiră odată cu tine… Că ai terminat o frază, un gând şi te-ai oprit şi-ţi aduni gândurile pentru ceea ce ai de făcut. Şi sala stă şi te asteaptă. Şi respiră cu tine când reporneşti monologul. E un sentiment special şi poate că ăsta, la început neştiut, necunoscut, pe urmă începi să descifrezi misterele astea, poate că asta m-a atras.
Sigur că era frumos – şi asta era frumos! – să stai, să desenezi… şi acuma eu am mobilă în casă pe care am schiţat-o eu şi mă mândresc că am schiţat-o şi cu gust şi, dincolo de gust, mă mândresc cu faptul că am dat-o la comandă, la atelier şi când au venit să o monteze în casă totul s-a potrivit la milimetru. Nicăieri n-au zis: <Aoleu, dar ne-aţi dat alte cote…> Nimic! Totul a venit turnat. Ei, astea sunt amintirile mele ca tânăr aspirant către arhitectură unde desenam în cărbune, îmi plăcea. […]
Ani întregi veneam seara de la spectacol, mă închideam în camera mea, dam drumul la [Radio] Monte Carlo – ah, am adorat şi ador muzica lirică! – unde se transmitea operă şi trebăluiam la un ceasornic, o oră-o oră jumate-două, cât era nevoie, după care dormeam ca la anestezie, parcă luam nu ştiu ce sedative! Şi pasiunea asta de operă mi-a folosit şi la Iaşi, când s-a înfiinţat Opera de Stat din Iaşi care a fiinţat şi şi acuma e tot în Teatrul Naţional, direcţia de acolo când punea în scenă câte o operetă în care erau şi roluri cu vorbe, aşa, mai apelau şi la tinerii actori de la Naţional. Şi am avut bucuria să joc şi în operete, luat de Nicuşor Constantinescu, un nume de referinţă din opereta noastră, să joc lângă Dacian care era chemat în spectacole… amintiri multe şi frumoase!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
