Partea I
Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist
Biografie:
Data şi locul naşterii: 12 decembrie 1927.
Studii: Universitatea ”C.I. Parhon”, Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice.
Academia de Drept Internaţional – Haga.
Institutul de Drept Umanitar – San Remo, Italia.
Doctor în ştiinţe, drept civil şi drept internaţional, cu teza ”Măsurile de naţionalizare în dreptul internaţional contemporan”, susţinută la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, în 1967.
Activitatea diplomatică: În calitate de diplomat în Ministerul Afacerilor Externe (1959-1996) a fost:
jurist(timp de șase ani), consilier diplomatic, șef serviciu și director în Ministerul Afacerilor Externe. Alături de aceste funcții, el a ocupat funcțiile de consilier al ministrului și Ambasador M.A.E cu însărcinări speciale.
A participat la vizitele la nivel înalt (Charles de Gaulle, S. Kyprianou şi Agatha Barbara) ale unor şefi de guverne (cancelarul Bruno Kraiski,premierul S. Demirel) şi Miniştri de Externe la Bucureşti.
Activitatea universitară: A intrat în viaţa universitară în 1950 şi a rămas, cu unele întreruperi, până în 2011. A deţinut, pe rând, funcţii didactice, de la preparator până la professor și a fost decan.
A activat şi predat, succesiv sau concomitent, la:
Universitatea din Bucureşti, Universitatea ”Valahia” din Târgovişte, Universitatea ”Spiru Haret”, Universitatea ”Iosif Constantin Drăgan” din Braşov, Universitatea ”Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept din Bucureşti și Academia de Drept Diplomatic din Bucureşti.
Activitate publicistică: A publicat peste 150 de studii, cele mai multe în ţară, dar şi câteva în străinătate:
(”Journal du droit international” .
”Revue de droit contemporain”).
Dintre studiile și volumele publicate, amintim:
„Dreptul roman” (şapte ediţii).
”Răspunderea civilă”.
”Dreptul tratatelor”.
”Dreptul diplomatic şi consular”.
”Subiecte de drept international”.
”Răspunderea în dreptul internațional”.
”Tratatul internaţional şi dreptul intern”.
”Regulile războiului şi dreptul umanitar”.
”Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană”.
Interviu
A.B : Aș vrea să ne povestiți despre locul unde v-ați născut.
E.S. A.I: Da, vă mulțumesc că avem un astfel de dialog. Am predat la vreo 15 facultăți în decursul timpului, mai ales după 89, când au apărut numeroase instituții superioare de învățământ. În unele cazuri am avut și câte două cursuri la diverse facultăți. Am fost decan de facultate de vreo trei ori. Deci, sunt legat de învățământ, de diplomație, de tehnica de redactare a legilor și o să revenim acolo.
M-am născut în comuna Osecan, o localitate care se află la 5 kilometri de malul Prutului, la nord de Galați. Prutul curge în Dunăre printre două dealuri, dealurile basarabene, despre care a vorbit Mihail Sadoveanu, după cum vă aduceți aminte, și dealurile din dreapta Prutului(În legătură cu tema „Basarabia”, Mihai Sadoveanu a publicat: Povestiri pentru Moldoveni și Priveghiuri (1920) și Orhei și Soroca. Note de drum (1921), acesta din urmă, fiind tipărit și la București în 1922 cu titlul: „Drumuri basarabene”.
Deci casa noastră era la vreo 5 kilometri de Prut. De ce menționez asta? Pentru că viața mea a fost, în mod special în copilărie, marcată de locul unde m-am născut. Acolo am trăit „cu ochii”. Când mă uitam dimineață să văd dacă s-a luminat de zi, mă uitam spre Basarabia. Din fericire, a fost pe panta interioară și asta a contat mult pentru că, în timpul războiului, când erau utilizate tunurile, trăgeau de pe malul stâng și de pe cel de pe malul drept. De la localitatea mea, la vreo 10 kilometri spre nord, deci în dreptul orașului Cahul, pe partea dintre Basarabia și Oancea, este un pod care a fost construit după Primul Război Mondial. Imediat lângă Oancea este o localitate istorică, Roșcan se numește, unde a avut loc executarea lui Ion Vodă cel Cumplit. Lupta s-a dus acolo, el a rămas fără praf de pușcă, a cedat, l-au legat de două cămile și l-au rupt în două. Este un monument. L-am văzut și eu în 1947 și l-am vizitat. Era un monument care aduce aminte de aceste perioade.
Deci copilăria mea a fost influențată de zona în care trăiam. Activitățile și munca se duceau pe platoul acela care se plasa între Prut și localitățile respective. Tatăl meu a fost un țăran precum milioane de țărani, care la fel ca și părinții lui, a muncit pe moșiile boierilor. În jurul satelor erau vreo cinci moșii mari, de zeci de mii de hectare. Sigur , erau și lacuri, dar era o zonă lucrată de către cetățenii de acolo. Împroprietărirea care s-a făcut după Primul Război Mondial a rezolvat ceva pentru moment, chiar dacă fiecare familie avea trei-patru copii, trebuia să trăiască din ce împărțea. În consecință, tatăl meu a primit cele cinci hectare. El a participat și la cel de-al doilea Război Balcanic.
În timpul Primului Război Mondial, tata a fost luat prizonier, la un moment dat. El a luptat la Mărăști, de unde a primit și niște decorații, ca oricare soldat de atunci și a trăit viața pe care o trăiau și ceilalți, adică muncind, cu dijmă, pentru că rămăsese cu vreo două hectare și ca să nu moară de foame, trebuia să muncească vreo cinci-șase. Munceau dacă aveau unde, dar era și atunci o chestie dacă-i dădea boierul voie, întrucât nu existau niște drepturi.
Deci, soarta țăranului depindea de alți oameni. Acum văd că țăranii dispar, nu știu dacă e bine sau rău, eu zic că e rău, dar asta e altă socoteală. În consecință, soarta mea era precum a milioanelor de copii din România, în anii 40. Am terminat șapte clase primare, la mine sat . Când a început al doilea Război Mondial, tatăl meu zăcea la pat de câțiva ani de zile și a murit în luna mai. După o lună de zile, a început războiul. Îmi aduc aminte că, în ziua de Paște din 1941, fiind singurul bărbat în familie, care deși aveam 13 ani și mă luptam din greu să înjug boii, am fost luat, ca toți ceilalți bărbați care mai erau în sat și dus la o gară. Acolo am încărcat proiectile și le-am transportat unde erau tururile amplasate. Asta era perioada de pregătire. În mai, tatăl meu a decedat și mă gândeam ce o să fac. La țară, în vremea aceea, un copil orfan era pus la mari încercări. Dacă nu aveai tată, nu avea cine să te protejeze. Oamenii erau duri. Îmi aduc aminte că, atunci când am venit de la școală, după-amiază, mi-a spus mama că tata a murit. Nu am plans, am înlemnit, așa. Am zis: „ce o să fie, doar Dumnezeu știe”. Totuși, viața e mai complicată. Lucrurile au mers chiar invers.
Într-o reflexie pe care am făcut-o eu, am zis următorul lucru:
„De la coarnele plugului,la Secretarul General ONU, în birou, la o cafea și o discuție colegială”.
E.S. A.I: Să vă explic ce înseamnă asta. Când eram în Cipru, unde am stat aproape 10 ani de zile, cu funcția de însărcinat cu afaceri, am cunoscut pe reprezentatul special al Secretarului General ONU, care era șeful misiunii trimise din cauza conflictului, care s-a produs în Cipru, să mențină pacea. L-am cunoscut pe profesorul Javier Pérez de Cuellar, un peruan, cu care am avut relații colegiale, mai ales că el și eu aveam arii de interes asemănătoare. Eu atunci scriam o lucrare despre dreptul consular, iar el a scris o carte despre dreptul diplomatic. El era profesor de drept internațional și a existat un fel de colaborare între noi, schimbam idei, dar erau foarte importante, pentru că prin intermediul acestor contacte, eu aflam tot ce se știe despre situația din Cipru. El era reprezentatul secretarul general și noi am avut relații amicale. Sigur, eu am revenit în țară, el a avut diverse sarcini și a devenit Secretar General ONU.
Când m-am dus la ONU, cu ocazia unei misiuni pe care m-am avut-o acolo, evident că i-am făcut o vizită. Ne-am întâlnit doua oară, am stat, am cerut să mă primească, m-a primit fără discuție, cu aprobare, pentru că nu putea să îl contactez, întrucât eu nu m-am dus în calitate oficială, ci în calitate de persoană privată.
A.B: Calitate de persoană privată.
E.S. A.I: Da, și eu aveam ceva de spus, pentru că în cei aproape 10 ani de zile, știam mai bine decât oricine problema cipriotă. Ambasadorii care veneau de la post și făceau vizite, erau chiar interesați de opiniile mele, în legătură cu evoluția acestui conflict.
Deci, chiar cunoșteam foarte bine această chestiune cu Cipru și în consecință, când m-am întâlnit cu el, am vorbit și despre aceasta și despre carte și așa mai departe. Deci, revenind la momentul 1941, a început războiul. Sigur, zona era linie militară, era zonă de război, a început războiul, dar vreo câteva zile a fost liniștite. Doar câteva avioane survolau…. însă, după aceea, într-o zi, au bombardat gara de la Foltești, care e la vreo 2 km de casa noastră. Toată ziua au făcut praf tot ce era pe acolo, apoi au început să vină avioane de peste tot.
A.B: S-a aflat târziu că a început războiul? La dumneavoastră în sat?
E.S. A.I: Culmea este că a fost așteptat războiul de pe o zi, pe alta. Toată zona era ocupată de armată, doi (n.r. ”soldați”) dormeau pe prispă, era vara, alții dormeau în case. Se știa că se fac acțiuni de cercetare, treceau Prutul, dintr-o parte în alta. Cei 6 kilometri lățime până la brațele care se varsă în Dunăre au fost transformate în tranșee, și câmpuri cu mine. Era o situație de război, dar noi din sat am știut primii, de ce? Pentru că, într-o după-amiază, eram cu vitele la păscut, acolo, în zona aceea și au venit doi soldați și au zis: „Plecați acasă că începe războiul!”
M-am dus acasă, i-am spus mamei și într-adevăr, în noaptea aceea a început războiul. După vreo săptămână în care nu au fost foarte multe lupte, s-a tras cu tunurile de la noi spre Basarabia și, ulterior ne-au evacuat. Deci toți oamenii au plecat din sat la vreo 20 km spre Siret, prin niște păduri pe acolo și am stat ascunși să nu ne ucidă, adică chestiunea nu a fost de joacă. Stând acolo, nu am mers la muncă și a apărut problema: „ Ce mâncăm la iarnă?” Că stăm noi pe la umbră, dar când vine vremea, dai socoteală.
Deci am lăsat baltă locul unde am fost ascunși și ne-am întors, fiecare unde aveam de lucru, chiar dacă ne aflam în război. Norocul nostru a fost că după vreo două sau trei săptămâni, s-a rupt frontul și s-a îndepărtat, iar fiecare a revenit la casa lui. Sigur, casele rau pustii. Câinii urlau când trăgeau ăia cu tunurile și fugeau dintr-o curte în alte, câte un bătrân mai apărea pe ici, pe colo. Războiul a fost ceva de neînchipuit. Ce pot să spun, o situație similară a fost și în 1944. Deci, am revenit acasă, mă gândeam ce să fac, pe unde să-mi găsesc de lucru, însă s-a întâmplat ceva, uneori zici că-i minune.
Într-o zi, mama auzit de la o vecină că nepotul ei se duce la școală: „Unde? Păi la Galați. Păi cum?” Toată lumea s-a mirat. A spus că mareșalul Antonescu a dat-o dispoziție ca școlile primare din țară să trimită copiii silitori dar săraci la școală. Lucrul ăsta se întâmplase, iar de la noi din sat au fost propuși doi băieți buni la învățătură, care nu aveau tată, la fel ca și mine. Am aflat cu câteva zile înainte de examen și m-am dus la examen, fără să fiu înscris. Am ajuns seara, pentru ca nu aveam voie să umblăm noaptea, am dormit pe ciment, într-o crâșmă. Am pus capul în poala mamei mele și am dormit tun, pentru că venisem de la muncă. Nu fost problemă că era ciment, că doar mai dormisem anterior pe camp. Uneori, locul unde lucram era la distanță de casă și nu mai veneam acasă. Îți pierdeai timpul, dormeam noaptea acolo și nu doar în lunile de vară. A fost și început de martie când aram, deci mai și tremuram și dormeam pe paie.
Ziua următoare ne-am dus la școală iar a acolo a început vizita medicală. Totul a fost în regulă pentru toți, dar eu nu eram înscris și medicul i-a spus secretarului „ El nu este înscris!”. Trebuia să fi trimis actele la Prefectură, care le transmitea mai departe etc. Secretarul, Virgil Teodorescu, pe care n-am să îl uit niciodată, mi-a hotărât soarta. Secretarul a zis: ”Mătușă, uite îl scriu aici, cu creionul, la sfârșit. Să se ducă să dea examen și să depuneți actele ”. Ulterior, așa s-a întâmplat. M-am dus, am dat examenul scris, după, examen oral. La vreo patru și ceva, seara, examenul s-a finalizat. Sigur, am avut probleme că eram în picioarele goale, întrucât încălțămintea se stricase.
Așa am intrat acolo, am dat tezele două teze scrise: la matematică și română, apoi la examenul oral, am recitat poezia „Plugarii”, scrisă de Octavian Goga . Îmi plăcea mult această poezie, deoarece era crezul meu… și am plecat. M-am întors după câteva zile și am aflat că am fost admis. ”E, am intrat la liceu și de acum…. te duci acolo? Dar unde stai? Cu ce bani?” Bani nu aveam! De unde? Nu aveam absolut nimic. M-am dus cu mama să mă înscriu. Am făcut o cerere la director, care mi-a hotărât și el soarta, pentru că n-am plătit taxe de școlarizare. Deci am fost scuțit de taxele școlare și m-a primit provizoriu în căminul liceului, cu mențiunea că trebuie să iau bursă. Deci guvernul de atunci nu oferea burse de stat, bursele proveneau de asociații private și se luau prin concurs. Abia din 1948, statul începe să ofere burse de studiu.
Vreo două săptămâni de zile a durat până când s-a ținut examenul de bursă, pe care l-am promovat și am rămas la școală. Nu am avut cu ce să cumpăr în liceu nicio carte și nu am avut cărți după care să învăț. La începutul liceului, am primit trei cărți pe care le-am împărțit cu alți colegi. Am făcut liceul pe baza bursei.
Bursa era mica, de vreo 2000-3000 (n.r. lei) și ceva iar căminele erau 60.000. Diferența a suportat-o sau, mai exact, m-a scutit directorul respectiv. N-am fost singur în situația asta, am fost mai mulți în situația asta, copii silitori care s-au ținut de școală. Am terminat liceul în 6 ani de zile, absolvind două rânduri, în câte două clase. La finalizarea liceului, am susținut bacalaureatul în 1947.
A.B: Cum era școala în acei ani?
E.S. A.I: Domnule, era o instituție serioasă.
A.B: Din punct de vedere al pregătirii, cum erau profesorii?
E.S. A.I: Domnule, pentru noi erau niște zei, ne uitam la ei precum la niște Dumnezei. De la toți aveam de învățat. Că era limba română, că era franceză, alții au făcut germană la alte serii. Liceul ”Vasile Alecsandri” era unul dintre cele mai bune licee din țară. Profesorii erau de calitate și era seriozitate. Pe vremea aceea, purtam număr pe mână, nu umblam noaptea sau seara.
Cert este că eu am finalizat liceul, am dat examenul de Bacalureat și am fost pe locul nouă din 110 candidați, erau comisie zonale Câteva licee aveau o sigură comisie. M-a pasionat în special limba franceză, alături de sociologie și filosofie. Atât se putea face în liceu, cum se făcea. Pe urmă, m-am dus la Iași, la Facultatea de Litere și Filosofie și am reușit să intru. Am venit acasă înainte de Crăciun dar n-am mai apucat să mă mai întorc la Iași, întrucât n-am mai avut bani, deci am pierdut anul ală universitar. Nu, absolut niciun ban să plătesc trenul sau să stau acolo, la Iași, să cumpăr îmbrăcăminte și cărți. Deci am pierdut anul ăla universitar. În 1948 am mers pe șantier, s-a deschis un șantier pentru îndiguirea zonei aceea împotriva inundațiilor. Erau vreo 10.000 de tineri care lucrau în diverse secvențe și m-am dus și eu. Am lucrat vreo două luni de zile, munca voluntară, cu sapa, căram cu roaba, era un dig acolo. Dar a fost întâmplarea care reprezentat exact ceea ce-mi trebuie mie, anume bani, de unde bani? „Oamenii nu vedeau bani”, nu că nu aveau, nu-i vedeau, dar s-a trecut la îndiguire contra cost. M-am dus acolo și am muncit vreo două luni de zile. Eu eram ca să spun: „lucrătorul” Săpam pământul și îl urcam pe dig, acolo.
E.S. A.I: Am câștigat atunci vreo 2700 lei. Cu banii ăia am plecat la București, să fac studii, mă obseda chestia asta. Când am terminat șederea la muncă voluntară, ne-a întrebat dacă vrem să ne ducem să ne facem ofițeri. Pe vremea aceea existau ofițerii politici, erau care erau adăugați la ofițer de comandă. Se făceau o școală de câteva luni de zile și primeai gradul, dar nu m-a atras chestia asta. Eu am vrut să fac școală. Era o pasiune de-a mea.
Am ajuns la București, am dat examen la Facultatea de Drept. Am început facultatea și am intrat în condiții bune, printre cei mai buni. Primul an a fost destul de bun, dar n-a fost cel mai grozav dar, ca de fiecare data, vacanța însemna la muncă, la sapă. Adică chiar eram și ironizat „băi, e grea muncă, știi?”
A.B: Dumneavoastră ați urmat studiile Facultății de Drept?
E.S. A.I: Da, la finalul primului an, m-am dus în vacanță. Sigur, am trecut la muncă și m-am dus undeva, la gospodărie și acolo mi-a dat cineva un car să câștig niște bani. Ce aveam de făcut? Trebuia să iau snopii de pe câmp, să-i pun în mașină și să mă duc să-i duc la batoză. Snopul ăla era cât mine. Trebuia să-i iau în furcă și să-l arunc în sus. Domnule, când îi aruncam, simțeam cum se rup măruntaiele în mine! Nu am rezistat decât 2 zile. În a 3-a zi am plecat, dar atunci am luat o hotărâre, am zis când să plec la școală: „Mănânc cartea, mort sau copt!” Am finalizat anul al doilea cu media 10, singurul din an. Profesorul meu, Traian Ionașcu mi-a dat un premiu special.
Alexandru Balaci – RADOR
