Actriţa Monica Ghiuţă (II)
„Era un cântec: <Să scot inima ta şi să o pun în pieptul meu, să simţi cum simt eu>… Ăsta este teatrul!” Cu un astfel de „transfer de sentimente” şi-a vrăjit actriţa Monica Ghiuţă publicul, mai întâi la teatrele din Braşov şi Ploieşti unde şi-a făcut stagiul, apoi la Teatrul Mic din Bucureşti (începând din 1969), sau în filme. În 45 de ani de carieră a întruchipat sute de personaje: Safta din Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu, Agnes în Don Juan de J.B. Poquelin Moliere, Madame Orsola în Piațeta de Carlo Goldoni sau Podăriţa din filmul Dincolo de pod, Silvia din Iarna Bobocilor, Maria Antonescu din Oglinda… „Să faci teatru e foarte greu” – ne mărturisea cu zece ani în urmă – „eu cred că este cel mai greu. Pentru că la Operă este dirijorul care la fiecare spectacol te are în faţă şi te conduce, dar noi, actorii, nu-l avem decât pe Dumnezeu”. Cu talent, multă muncă şi încredere în Dumnezeu, poţi reuşi în viaţa artistică – acesta a fost mesajul pe care ni l-a transmis actriţa Monica Ghiuţă prin tot ce a făcut pentru a aduce bucurie oamenilor.
„Programul mi-l făcea mersul trenurilor”
„Am ajuns la [Teatrul din] Ploieşti, au fost patru ani de navetă. Mi s-a dat drumul [de la Braşov], dar au spus: este stagiune şi trebuie să joace toate spectacolele pe care le are de jucat la Braşov.
Aţi jucat în continuare şi la Braşov?
Păi, da… nu poţi să pleci în [stagiune], trebuie să se facă o înlocuire în distribuţie. […] Şi atunci [Toma] Caragiu a început repetiţiile [la Ploieşti] concomitent cu Braşovul care nu se rezolvase. Am început repetiţiile la Romeo şi Julieta. Veneam dimineaţa din Bucureşti – unde locuiam cu mama – la Ploieşti – se făceau două ore jumătate cu trenul până la Ploieşti, atuncea – şi de la Ploieşti mă duceam mai departe cu trenul la Braşov… Acolo este [gara] Ploieşti Sud şi Ploieşti Nord şi mă duceam la Sud. Mi-am luat Mersul trenurilor şi am văzut cum sunt legăturile, cât timp pe ceas am, ca să văd cum ajung eu din Nord în Sud, de la teatru la [gara din] Sud. Când mă apropiam de Braşov… asta era la limită, însă, dacă trenul, cumva, Doamne fereşte!… – dar nu s-a întâmplat – avea vreo întârziere, era catastrofă, adică lumea pleca din sală! […]
Problema era şi a regiei. Am început cu o regizoare din Sibiu, am mers cât am mers, am repetat foate mult şi la un moment dat acea regizoare, nu mai ţin minte, ori s-a îmbolnăvit, ori ceva nu i-a convenit sau… nu căutam să ştim, noi actorii, ce se întâmplă. Am primit un alt regizor, Stere Popescu, marele balerin de la Opera Română care pusese baletul Romeo şi Julieta la Opera Română. Şi, sigur că este rizibil, n-are niciun fel de legătură baletul cu teatrul, adică sunt două lucruri complet separate şi complet diferite, foarte diferite. A fost înfiorător! Era obişnuit maestrul să… sigur, noi făceam glume, spuneam: <Ştiţi, la teatru se lucrează cu capul, dumneavoastră lucraţi cu picioarele! Şi noi nu putem să repetăm cinci ore fără pauză>, că la balet aşa este. Şi el a făcut, deci, spectacolul, Stere Popescu, aşa a rămas. Sigur că s-a bucurat Ploieştiul, nu mai avusese un spectacol shakespearian de mult!”
Turneele
„Am fost la un festival la Moscova, în ’66. Noi am venit acolo cu Dacii şi a avut un răsunet extraordinar filmul ăsta! Şi am stat aproape o lună, că două săptămâni a fost festivalul şi două săptămâni cei de la… mă rog, care ne însoţeau şi care ne îndrumau şi care erau lângă noi, ne-au invitat să mai stăm în Rusia încă două săptămâni. A fost ceva extraordinar, că atunci era, probabil, din punct de vedere politic întrecere… dintr-o ţară mică să ajungi într-o ţară mare şi să-ţi pună totul la picioare, ca să vezi că <puterea sovietică> este unică pe glob!
O formă de propagandă…
Absolut! Absolut, începând de la maşinile cu care ne duceau, că trebuia să ne ducem la sălile de cinematograf, 500 de săli de cinematograf, 500, 5000, 1000, nu mai ştiu; totul la ei este <balşoi>! Şi am fost o delegaţie mare, 20 de oameni, trăia domnul Mihnea Gheorghiu, a venit cu noi şi eram… În fiecare seară trebuia să mergem într-un alt loc, fiind atâtea ţări, erau reprezentanţele ţărilor respective şi în fiecare seară eram invitaţi la reprezentanţă. Deci, erau cocktailuri, erau conferinţe de presă, era schimb de impresii, mă rog, se bea, se mânca şi vreau să vă spun că noi aveam, mă rog, o masa în aceste… <Rossia>, aşa se numea hotelul, <Rossia>, care avea 12-14 etaje. Noi aveam masa noastră şi, nu vreau să fiu maliţioasă, dar [actorul Innokenti] Smoktunovski mi-a făcut o curte extraordinară! Şi l-am cunoscut şi pe Batalov şi pe Tatiana Samoilova, dar Smoktunovski era foarte prezent la masa noastră. Şi am stat lângă el… Sub masă, exista în fiecare seară o cutie cu whisky. Şi el era foarte interesat de… România. Era fermecător! După ce văzusem Hamlet cu el…
Apoi, în august 1995 – Italia, turneu la Festivalul Internaţional de Teatru Salvo Randone, în oraşul Sciacca, Sicilia, aici am fost. […] Noi am jucat într-o curte… decorul nostru, din Bucureşti până la Milano, a mers cu noi în avion, aşa [strânşi] stăteam printre scânduri… Şi de la Milano am mers până a doua zi de dimineaţă, deci de la 2 după masa până dimineaţa la 6, am mers cu un autobuz până la Sciacca, este pe malul Mediteranei, o staţiune balneară…
Fiecare popor, sigur că şi îşi aduce aportul bucuriei de a vedea un spectacol [în felul lui] şi după spectacol, când am ieşit, noaptea – că acolo noaptea se [iese] la promenadă, toată noaptea – veneau oameni care puneau mâna pe noi, ca să ştie că <suntem adevăraţi> şi că nu… nu i-am păcălit. Şi ne invitau la câte o cafea, la câte-o îngheţată. Mare, mare spectacol a fost!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2013]
