Actorul Boris Petroff
A fost unul dintre cei 30 de absolvenţi ai Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică promoţia 1964. Dumitru, pe numele său de botez, era cel mai mic dintre copiii unui meşter cizmar care înainte de război avusese un atelier cu câţiva lucrători, pe Bulevardul Ferdinand. A învăţat carte la o şcoală din Colentina şi tot acolo a început să înveţe ce e viaţa. Atras de uniformă şi de „ideea de aventură”, a ajuns apoi la Liceul Militar de Marină din Galaţi (1956) şi la Şcoala Superioară de Marină de la Constanţa de unde avea să treacă în rezervă ca sublocotenent. Dar adevărata aventură, de-a dreptul pasionantă, abia după aceea a început. În ciuda descurajărilor unui văr infatuat care insistase câţiva ani să intre la Institutul de Teatru, Boris (Dumitru) Petroff a luat de la prima încercare examenul de admitere, ceea ce i-a asigurat intrarea în lumea artelor. A jucat pe scena teatrelor de la Oradea, Piatra Neamţ, a teatrelor Ion Crengă şi Nottara din Bucureşti (din 1974). A jucat în filme, teatru radiofonic şi teatru TV. Dar poate cel mai cunoscut şi longeviv personaj al său este Gepetto, din piesa Pinocchio de Carlo Collodi, care a bucurat copiii timp de 35 de ani.
„Am ajuns în Marină – o perioadă foarte frumoasă a vieţii”
„Şcoala din Colentina a fost o adevărată şcoală pentru mine, pentru că am dat de mica golănime a Bucureştiului, adică de copiii care <colorau> de fapt cartierele mărginaşe ale Bucureştiului. Şi acolo erau pe bande împărţiţi şi pe şefi de bande. Îmi aduc aminte că eram terorizaţi de un anume <Mafoame>. L-am cunoscut într-un târziu, era un tip băzdat de tot felul de tăieturi pe faţă, ceva aşa, ca în [cântecele lui] Cristian Vasile. […] Dar în Colentina l-am văzut defilând pe un copilaş ceva mai mare decât mine, îmbrăcat în uniformă de marină. Mi-am dorit să-l cunosc şi el mi-a spus cum a făcut că a intrat în Liceul Militar de Marină. Şi în mintea mea de copil altceva nu a mai încăput, pentru că citeam la vremea aia Dox-uri [Aventurile Echipajului Dox], citeam de submarinele Dox şi eram captivat.
Şi bineînţeles că am ajuns în Marină – o perioadă foarte frumoasă a vieţii! – la Galaţi, pe Ţiglina – acum e un cartier rezidenţial foarte mare – şi acolo am făcut tot liceul militar. La un moment dat, ne-au selecţionat pentru şcoli superioare de marină din Baku şi din Leningrad. Într-o primă fază am fost selecţionat, pentru că rezultatele la învăţătură mă recomandau, dar… până la final a trebuit să ajung la comandantul şcolii care mi-a spus că nu mai fac parte din grupul care va pleca [în Uniunea Sovietică]. Pentru mine, pentru noi, atunci, faptul că plecai la Baku sau la Leningrad este similar cu Oxford sau la Cambridge sau eu ştiu la ce mare facultate… aşa erau atunci pentru noi Lenigradul şi Baku.
Am continuat studiile încă doi ani în ţară, până în ’59. […] Probabil că ceva din biografia mea din trecut, ceva că [tata] nu era membru de partid sau ceva… a dus [până la urmă] la trecerea mea în rezervă. […] Şi mi-am câştigat existenţa făcând o contabilitate minoră, adică eram casier colector, aveam la dispoziţie o maşină cu un şofer şi colectam banii pe care îi încasau peste zi cei din centrele de comandă la Cooperativa <Cizmarii Progresişti> – ce nume pompos! – unde m-am întâlnit cu maşinile [de cizmărie] care tatei i-au fost confiscate în ’48, în iunie ’48 [la naţionalizare], cele şapte-opt-zece maşini speciale pe care le avea, erau pentru cizme Bilger şi alte croieli, aveau gât lung, erau maşini speciale. Maşinile alea i-au fost naţionalizate tatei şi băgate în cooperative… A fost un şoc mare pentru tatăl meu!”
„Mă ambiţionez să dau examen…”
„În liceu şi în Şcoala Superioară [de Marină Constanţa] am fost pe Bricul Mircea, [unde] aveam nişte difuzoare şi la difuzoarele alea auzeam tot felul de spectacole, contactul cu teatrul radiofonic s-a făcut încă de atunci. Şi aici auzeam şi-mi plăcea teribil de tare cum îi suna vocea şi interpretarea lui Constantin Codrescu. Dom’le, făcusem eu o pasiune pentru domnul ăsta care avea un glas foarte plăcut şi foarte radiofonic. […] Apoi am văzut jucând pe aceşti corifei, am văzut jucând pe Storin, pe Mihai Popescu. I-am văzut pe marii, marii actori ai scenei româneşti, pe Calboreanu l-am văzut. […]
Ziceam că un văr de-al meu dăduse de cinci ori, de patru ori, de nu ştiu câte, dăduse examen [la Teatru] şi nu intrase. Vărul ăsta al meu era un maldăr de flăcău care semăna bucăţică ruptă cu John Wayne, ba împrumutase şi din mişcarea lui John Wayne. Şi eu atunci am zis: <Măi, băiete, cu ce se mănâncă facultatea asta de Teatru, dom’le? Că mie îmi cam place>… Şi n-am să uit niciodată că mi-a zis, destul de emfatic, aşa: <Bă>, zice, <tu eşti prea urât ca să faci meseria asta>. <Păi>, zic, <uite, mă ambiţionez aşa, să dau examen.> […]
[La examen] m-am dus cu poezia lui Anton Uncu, pentru că… eu am făcut nişte investigaţii şi am văzut că ăla spune Topârceanu, ăla spune nu ştiu ce şi erau nişte poezii la modă care se recitau atunci. Iar eu am zis: nu e bine, astea sunt deja tocite, se pot face comparaţii, şansele sunt diminuate, ăla a spus Arghezi, dar parcă ălălalt a spus Arghezi mai bine decât a spus ăstălalt. Şi atunci eu m-am dus cu nişte lucruri foarte originale, un Eminescu prăfuit am recitat, pentru că îmi cerea şi ceva de sensibilitate. Numai că asta era destul de tensionată, poezia, pentru că vorbea de aventura unor marinari pe o navă, în timp de furtună. Or, chestia asta era de mine trăită! Şi sigur că i-am impresionat şi sigur că m-au ascultat cu atenţie. Nu mai ştiu cine era în comisie, dar pot să spun ce mari profesori am avut, adică erau acolo Finţi, Şahighian – Radu Beligan a lipsit o perioadă – Pop Marţian, Beate Fredanov, Costache Antoniu, Jules Cazaban – am un frison acum, când îi pomenesc pe ăştia. Mie mi-a fost profesor A. Pop Marţian.”
Producţiile de sfârşit de an
„Când am intrat [în facultate], nu ştiu dacă eram 100, dar pot să spun sigur că de ieşit am ieşit doar vreo 30 – asta nu ştiu dacă-ţi vorbeşte ceva despre calitate. La noi nu se intra cu ideea că dacă ai intrat ai terminat; cădeai şi în anul I, cădeai şi în anul II. De-abia în anul III aveai convingerea că s-ar putea să ajungi actor, iar în anul IV erai actor, pentru că jucai deja în producţiile de sfârşit de an.
Şi pentru noi a fost nu doar emoţionant, ci la lacrimi! Ajungeam în spectacolele în care jucau… erau în anul IV Marin Moraru, Gigi Dinică, Vasile Gheorghiu, Hasnaş, Marian Hudac şi aşa mai departe. Noi eram cei din culise care cântam, eram chiar într-o curte interioară unde e Studioul Casandra şi eram foarte fericiţi că noi cântăm afară pentru spectacolul care se desfăşoară înăuntru, pentru că trebuia să se audă cu mult ecou şi aşa mai departe, nu erau sculele de acum, sofisticate, să se pună pe bandă şi nu ştiu ce. Şi eram mândri că avem spectacol – acum se joacă de… nici nu intri bine [la facultate] şi joci şi crezi că eşti actor!”
„L-am ascultat şi am ajuns la Piatra Neamţ”
„La un moment dat, am primit într-o vacanţă un telefon de la [regizorul] Iani Cojar. […] Şi mă trezesc în vacanţa aia – eram pe sfârşitul vacanţei de la [Teatrul din] Oradea – mă trezesc cu un telefon, Iani Cojar la celălalt capăt. <Ce faci, mă, prin Bucureşti?>, parcă-l aud şi acum, fornăit, aşa. <Păi, ce să fac, domn’ profesor, uite, am terminat vacanţa şi mă întorc la Oradea>. <Nu te întorci nicăieri, băi; nu te întorci nicăieri, vii încoace!> <Unde, încoace?> <La Piatra Neamţ>. <Păi, maestre dragă, am acolo de jucat…> <O să joci şi acolo, dar tu vii încoace, că te aşteaptă aici, la Piatra Neamţ, eşti distribuit>. <Păi, cum? Fără…? > <Dom’le, ce să-ţi mai cer acordul? Eu te-am distribuit, pentru că altul n-am!> <Păi, ce fac, că n-am cu ce să vin, că am terminat banii de vacanţă…> <Băi>, zice, <ai un ceas?> <Da..> <Vinde-l în gară şi hai încoace, lasă comentariile>. N-am vândut ceasul, dar l-am ascultat şi am ajuns la Piatra Neamţ. […]
Mai sus de casa lui Calistrat Hogaş e Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ unde, în general, se poate spune: <mi-am pierdut 8 ani>… Ei bine, nu! Unde am câştigat opt ani din viaţă – la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
