Actriţa Alexandrina Halic (I)
A copilărit într-un orăşel din judeţul Caraş Severin, Bocşa, în casa unui preot-călugăr şi a părinţilor lui, împreună cu sora şi mama ei, asistentă medicală. Aceasta era familia Alexandrinei Halic, în care adulţii aveau grijă să îi ocrotească pe copii de ascuţişurile vieţii de după război. Primele studii le-a făcut tot la Bocşa. Din 1959 „a devenit bucureşteancă”, continuând însă să mănânce salata cu zahăr, ca în Banat, după cum ne-a mărturisit în glumă.
Alexandrina Halic a crescut citind mult din bogata bibliotecă a părintelui Iustinian şi ascultând piese de teatru radiofonic. Aşa se face că la vremea alegerii unei meserii s-a îndreptat către Institutul de Teatru. Avea totuşi în gând, ca rezervă, Filologia. A trecut însă cu uşurinţă de comisia de admitere de la Teatru, ceea ce nu a oprit-o să se întrebe „ce or fi văzut ei la mine?” Caracteristicile sale pe care unii le priveau ca „defecte” (statura mică şi vocea subţire) aveau să facă, însă, din Alexandrina Halic o foarte mult iubită actriţă la Teatrul Ion Creangă. Dar nu numai atât. Cu ajutorul câtorva regizori cu viziune, actriţa a reuşit să arate şi alte faţete ale talentului său: Oana, în Apus de Soare, Gena în Titanic Vals, ca să nu mai vorbim despre rolurile de acum, jucate pe scena Teatrului Naţional, Noii infractori, Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice. În rolurile din teatru, film şi teatru radiofonic actriţa Alexandrina Halic a fost şi este inconfundabilă, datorită stilului ei plin de prospeţime, sinceritate şi candoare.
„Eu eram fetiţa Ira”
„Înainte de ’59 când am plecat – atunci am terminat liceul –, la Bocşa a venit în turneu Studioul Actorului de Film <Constantin Nottara>, era înainte să se transforme în Teatrul de Tineret şi Copii, se chema Studioul Actorului de Film <Constantin Nottara>. Şi au venit cu spectacolul Nora. Şi Nora era jucată de o actriţă, pe numele ei Natalia Arsene. Şi când am venit la Bucureşti, în anul III de facultate sau… terminasem anul II de facultate, am ajuns să colaborez la Teatrul de Tineret şi Copii şi să jucăm împreună pe aceeaşi scenă. Eu eram fetiţa Ira şi ea era o vulpe, într-o piesă scrisă de Alecu Popovici pentru copii, Băiatul din banca a doua. Era de fapt primul spectacol pentru copii într-un teatru profesionist, pe care l-am jucat. […]
„La facultate n-a fost rău”
„La examenul de licenţă, care se chema pe vremea aceea examen de stat, am dat socialism ştiinţific.
Nu era un spectacol?
Era şi un spectacol, dar aveam şi materii teoretice şi am dat şi Limbă şi literatură română, am dat şi Literatură universală şi am dat şi… socialism ştiinţific! Am făcut şi practică în producţie, în vacanţa de anul I, am făcut miezuri de pământ la Fabrica Vulcan, atuncea se chema altfel, dar nu mai ţin minte… Făceam miezuri de pământ, dar nu erau folosite, că nu eram îndemânatici. Mă şi văd, noaptea ne-au dus, şi dădeam cu lopata pe nişte benzi de-astea, rulante, aruncam nisip cu lopata, care mergea nu ştiu unde, să facă nu ştiu ce cu el, prin Piaţa Palatului se întâmpla asta, se construiau blocurile… şantierul din Piaţa Palatului. Se întâmpla la sfârşit, în vara anului 1960, aşa.
Iar la facultate n-a fost rău. Pentru mine, primii ani n-au fost chiar foarte buni, dar ştiu că n-a fost chiar aşa de… era interesant. Din punctul meu de vedere, eu nu m-am simţit, poate, <acoperită>, dar se făceau lucruri interesante. Se făcea dans scenic, se făcea scrimă, gimnastică, vorbire scenică şi orele de actorie care erau zilnice, cu acelaşi profesor din anul I până în anul IV şi cu acelaşi asistent. Eu am avut două nume foarte importante, ca profesori: Ion Şahighian, regizor de teatru, de film, director de teatru, director de trupă, un om pregătit şi cultivat. Iar ca asistent, până în anul III inclusiv – că am făcut patru ani – l-am avut pe David Esrig, deci un alt nume important în teatrul românesc.”
„Nu s-a gândit nimeni că aş putea să fac şi altceva”
„Singurul lucru [neplăcut] cu care m-am confruntat a fost faptul că nu găseam personaje potrivite mie… Trebuia să am un monolog, de pildă. Am luat o povestioară de Sadoveanu, nu era rea, Printre gene se chema, asta o ţin minte. Îmi trebuia un monolog, am ales Agnes din Şcoala nevestelor, Molière. Dacă eram puţin mai instruită din punct de vedere actorie în anul II, aş fi putut s-o fac, pentru că după anul IV am jucat-o pe Oana care era în aceeaşi adolescenţă, să zicem.
Sau în anul IV de facultate am jucat Micuţa Dorrit care avea aceeaşi vârstă, poate, cu Agnes… dar Agnes poate că era un pic mai mare, avea nevoie de un alt fel de a fi, nu copilăresc ca al meu, era o fâşneaţă care îşi păcălea într-un fel tutorele care vroia s-o ia de nevastă. Ei, n-aveam datele astea şi am primit ca rol, ţin minte, ca moment de teatru, un fragment dintr-o piesă a lui Ostrovski, se chema Lupii şi oile. Eu şi încă un coleg la fel de neajutorat ca şi mine eram doi caraghioşi care jucam nişte persoane la o altă vârstă, trecuţi prin viaţă, care discutau despre lucruri care nu mi se potriveau mie ca apariţie. Şi ţin minte că am luat note proaste de fiecare dată. Şi la sfârştiul anului II mi s-a spus: <Ar fi bine să faci altceva>.
Şi am avut voie să mă mut la o facultate apropiată ca profil şi m-am mutat la Filologie, în anul III, dar aveam de dat o mulţime de diferenţe: slavă veche… nu mai ţin minte… dialectologie şi alte lucruri de-astea. […] Norocul meu a fost că n-am stat decât aproape un semestru la Filologie şi Ion Cojar care ajunsese regizor la proaspătul înfiinţat – în ’59 – Teatrul de Tineret şi Copii şi cel care m-a luat în colaborare la Sala pentru copii a Teatrului de Tineret şi Copii a spus: <Avem nevoie de ea acolo, la teatru, vă garantez eu că o să aibă ce să joace după ce termină facultatea!>, că asta era problema, <ce o să joace? scoatem un actor ce o să fie damnat să nu joace nimic – pentru că nu sunt atâtea roluri de copil în teatru, ca să poată să le acopere>. Nu s-a gândit nimeni că aş putea să fac şi altceva.”
„Am jucat un copil în travesti”
„Până în anul IV de facultate, eu jucam deja de doi ani la Teatrul de Tineret şi Copii. Şi profesorul meu, Ion Şahighian, când a făcut distribuţiile şi a ales momentele pentru [spectacolul de absolvire de la] Casandra, a zis: <N-am ce să-ţi dau, n-am roluri de copii pentru tine, acolo>. Jucau colegele mele Femeia evreică, Trei gemeni veneţieni, nu mai ţin minte ce alte momente, aşa, din colegii mei de clasă. Chiar nu mi-a dat nimic. <Tu o să-ţi dai examenul cu un rol de la Teatrul de Copii>.
Şi, într-adevăr, a venit comisia, a venit şi profesorul de socialism ştiinţific care cred că era rectorul facultăţii pe vremea aceea, a venit şi Alexandru Finţi, regizorul, şi Beate Fradanov a fost în comisie şi nu mai ţin minte cine, o fi fost şi Şahighian. Şi am luat o notă mare. Am jucat un copil în travesti, într-o piesă, cu public în sală, am făcut şi o lucrare de diplomă şi am luat o notă bună, care m-a ajutat să fiu la repartiţie printre primii.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2021]
