Ocupaţia sovietică, un soldat rus care a accidentat-o pe mama în timp ce mergea pe bicicletă, conservele şi untul de arahide primit de la armata americană la grădiniţă, lipsa tatălui, căldura şi tandreţea mamei (care era asistentă medicală), casa părintelui Iustinian în care a crescut – sunt primele amintiri ale actriţei Alexandrina Halic. Acest copil, odată devenit adult, avea să încânte mii de prichindei care veneau la Teatrul de Copii „Ion Creangă”, ori care ascultau emisiuni la radio sau vedeau filme destinate celor mici. În decursul vieţii artistice, Alexandrina Halic avea să arate mai multe faţete ale talentului său, dar despre rolul Pinocchio interpretat de ea de-a lungul anilor îşi amintesc şi bunicii şi nepoţii lor.
Iată de ce ne face plăcere să sărbătorim la rubrica noastră Ziua Copilului împreună cu actriţa Alexandrina Halic.
„[Eu şi sora mea] am fost crescute doar de mama, – părinţii mei erau divorţaţi – mama lucra ca asistentă la un dispensar care era în acelaşi timp şi maternitate, ştiu că avea grijă şi de copilaşii cei mici. N-a fost uşor, n-a fost uşor pentru ea… Era foarte bună şi caldă, nu ezita să ne spună vorbe bune, să ne îmbrăţişeze.
O amintire care mi-a venit foarte târziu în minte, când am devenit şi eu mamă, a fost aceea că atunci când eram bolnavă, de pildă, şi aveam febră, aşteptam să vină acasă de la treabă şi-i recunoştem paşii, ritmul paşilor ei, îi recunoşteam de departe. Şi mă lua în braţe şi mă plimba până obosea, până o dureau mâinile şi nu mai putea. Şi ţin minte că aia era alinarea, nu erau medicamente foarte multe, în afară, cred, de aspirină… [nu erau] antitermice de-astea, nu erau antibiotice. Mă înfăşura într-un cearşaf umed şi mă plimba până mă linişteam – asta a fost nemaipomenit! Sau îmi spunea: <Tu eşti ziua mea de duminică!>, ăsta mi s-a părut cel mai frumos cuvânt pe care îl putea spune o mamă. Ziua de duminică era o zi frumoasă, era ziua în care se gătea de duminică, se făcea o supă de găină cu tăiţei de casă sau găină umplută cu tot felul de măruntaie, aşa, cu verdeaţă şi o salată, o salată cum n-am mai mâncat. În ’59, când am venit în Bucureşti – din ’59 sunt bucureşteancă – salata verde avea şi zahăr în ea. […]
Am crescut în casa unui preot, de fapt era călugăr. În familia lui am fost într-un fel adoptate şi mama şi noi, adică făceam parte într-un fel din familie. Părinţii lui… tatăl era brutar, avea brutăria lui, până la naţionalizare. Şi noi le spuneam bunici, <maica> şi <moşu’>, aşa se spune la bunici în Banat, erau bunicii noştri, nu erau bunici adevăraţi, dar se purtau ca nişte bunici. Iar în casă exista un altar, era încăpărea părintelui Iustinian, care avea icoanele, locul de rugăciune. Am crescut în acea atmosferă. El făcuse Medicina, pe urmă s-a călugărit, pe urmă a făcut Teologia, ajunsese profesor în ultimul timp, la Facultatea de Teologie în Bucureşti. Dar în timpul copilăriei mele era un fel de inspector, eu cred că aşa se chema, exarh al mănăstirilor din Banat. […]
Pe urmă a venit perioada când vedeam filme ruseşti, unele foarte bune, altele de propagandă… Şi ne jucam, jucam, ţin minte – eram destul de mică – cu băieţii ne jucam de-a războiul şi strigam: <Vperiod!>, că asta am învăţat că înseamnă <înainte!>. Şi aveam săbii de lemn, aşa, beţe. Şi alergam la luptă, probabil că erau filme cu cazaci, nu ştiu, nu mai ţin bine minte. Îmi aduc aminte pe Vladimir Drujnicov din vremea aia şi câteva filme ruseşti, cu actori buni. Târziu mi-am dat seama de conţinutul lor şi de propagandă şi de lucrurile care ne erau interzise.
Dar am trăit într-o perioadă de limită; adică, la biblioteca de acolo, unde mama mă înscrisese din vreme, existau tot felul de cărţi: aveam literatură clasică destulă, aveam literatură romantică. Ţin minte că am citit Dumas, Hugo, tot ce se poate, Dickens, Jules Verne, nu erau interzise. Dar în acelaşi timp învăţam poezii de A. Toma, de [Mihai] Beniuc. […] Mă rog, asta este… Şi învăţam că Eminescu… cea mai importantă poezie a lui este Împărat şi proletar. Eram destul de mică, n-am realizat lucrurile astea. […]
Aveam un cinematograf care era şi sală de spectacol. Şi Bocşa avea şi un cor bărbătesc foarte bun, foarte bun şi probabil că animatorul lui şi dirijorul era un om de calitate, pentru că ţin minte că mergeam la spectacol acolo şi ascultam coruri din opera, era frumos!
Iar la radio… noi nu mai aveam radio în casă, dar aveam difuzor şi la difuzorul de la staţia de radiodifuziune se transmiteau emisiuni destul de interesante pentru vârsta aia. Acolo am ascultat emisiuni de teatru radiofonic, acolo am aflat de Silvia Chicoş, acolo ascultam muzică de operă, ascultam concertele de dimineaţă, transmise duminica sau în altă zi – nu mai ştiu dacă erau duminică dimineaţă. Mă rog, le ascultam…
Emisiuni pentru copii… Ora copiilor ascultaţi?
Ora copiilor, îmi aduc aminte acuma… în afară de Silvia Chicoş mai auzeam nişte voci, în clipa asta le-am uitat, o vreme le-am ţinut minte. Îmi plăceau, îi recunoşteam, recunoşteam actorii după glas… recunoşteam pe Manolescu, pe Beligan, pe Ninetta Gusti, pe George Măruţă… cred că l-am prins şi pe Codrescu, până în ’59 când am plecat eu de acolo. Şi, când am venit încoace, am avut surpriza nu numai să-i văd pe scenă, dar să mă trezesc la un moment dat că sunt alături de ei în studioul de radio, aici unde înregistrăm acuma această discuţie!… Surpriza, bucuria, şansa, eu ştiu… cum a fost să fie.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2021]
