Octavian Paler: “Am vrut să aduc în atenţia ascultătorilor valorile culturale occidentale”
Emisiunile culturale au avut în perioada interbelică un spațiu generos în programele difuzate de Radio România. Schimbări au survenit după 1945, când conducerea comunistă a hotărât să fie difuzată în primul rând dramaturgia / literatura rusă și sovietică. În același timp, mulți scriitori români din perioada interbelică au fost interziși. Mici schimbări au survenit după 1953, când a fost alcătuit un nou repertoriu teatral în care au început să fie dramatizați din nou autori români. Încet, timid, și-au făcut loc în programele radio autori interziși de comuniști (ex.: Octavian Goga, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi). Aceste mici deschideri au avut aprobarea conducerii comuniste și au fost supravegheate personal de Leonte Răutu – cel care între 1956 – 1965 a fost șeful Direcției de Propagandă și Cultură a Partidului Comunist Român. Emisiunile de literatură au cunoscut o oarecare înviorare începând cu anul 1958, când a fost aprobată difuzarea unor autori interziși până atunci, când în programele radio au fost prezentate personalități ale literaturii universale contemporane. Aceste schinbări s-au datorat, într-o oarecare măsură, lui Octavian Paler – redactor al emisiunilor culturale între anii 1949 – 1961.
„În anul 1958 am fost numit redactor-şef adjunct la Direcţia Culturală a Radioului. Trebuie să vă mărturisesc ceva. Până atunci fuseseră diverse tentative… de a mă promova. Eu m-am luptat cu ghearele şi cu dinţii… să nu fiu în nici un fel aspirat spre ascensiuni administrative. Aveam oroare. (…) Am fost numit redactor-şef şi am refuzat să fiu redactor-şef. Am acceptat în 1958 să fiu redactor-şef adjunct la Redacţia culturală, primul post pe care l-am acceptat la rugămintea preşedintelui de atunci, care era scriitor şi care se chema Ion Pas, şi care m-a rugat să accept postul de redactor-şef adjunct la Redacţia culturală. În ’58 s-au făcut mari schimbări. Fusese înlăturat Dona de la Direcţia culturală… În ’55, Dona a venit la Direcţia culturală. Și Ion Pas mi-a promis că funcţia de redactor-şef adjunct este absolut temporară. Am acceptat-o şi am făcut atunci – cred eu – nişte programe culturale bune. Nu mi-am propus să mă zbat în nici un fel să – mi consolidez poziţia de redactor-şef adjunct. Vroiam să scap şi deci nu făceam nici un fel de efort pentru a da mai multă credibilitate muncii mele, dar eu fiind ardelean eram obişnuit să iau lucrurile în serios.(…) În consecinţă, am avut o anumită conştiinciozitate de a-mi onora mandatul făcând nişte emisiuni bune, mai ales la literatura universală, la artă, unde obscurantismul ideologic era mai puţin agresiv.
Ţin minte că atunci am organizat nişte cicluri de meridiane literare… în care încercam să recuperăm nişte realităţi culturale care fuseseră până atunci acoperite, camuflate. Se ştiau puţine lucruri la acea vreme despre literatura universală contemporană… pentru că tot ce venea dinspre Moscova era important. Eu nu voi comite eroarea de a spune că această ofensivă culturală din spre est era integral proastă. Nu! În acea vreme, marii clasici ruşi au apărut în România în ediţii fabuloase. Era foarte bine că românii aveau posibilitatea să-l cunoască integral pe Dostoievski, pe Tolstoi şi pe toţi marii clasici ruşi. Mai rău era că literatura occidentală nu era adusă la cunoaşterea iubitorilor de cultură din România. Asta am încercat eu în vremea aceea: să aduc în atenţia ascultătorilor radioului valorile culturale occidentale. (…) Am făcut ceea ce a făcut în acea vreme revista “Steaua” de la Cluj, condusă până în 1958 de prietenul meu A.E. Baconsky, şi n-am motive să regret asta.(…) Ceea ce se cerea în vremea aceea era să recunoşti o anumită supremaţie a ideologicului… Colaboratorii mei şi cu mine am încercat să punem pe primul plan valorile culturii, nu ideologia. De aceea am făcut o serie de emisiuni în care încercam întâi să repunem în circulaţie nişte personalităţi care erau marginalizate în acea vreme, să repunem în circulaţie nişte valori care fuseseră multă vreme chiar ostracizate. Am încercat atunci să recuperăm tot ceea ce pierduseră generaţiile dinainte în cunoaşterea lui Blaga, a lui Arghezi şi a altor mari creatori din cultura noastră. Ei nu mai erau sub interdicţie, dar erau destui ascultători ai radioului care nu ştiau multe despre Arghezi, nu ştiau multe despre Călinescu, nu ştiau multe despre Blaga… Ştiau mai degrabă ceea ce citeau în acea vreme. Și în acea vreme ce scria Arghezi sau Călinescu se înscria mai degrabă în ordinul politicului. Or, important era ca opera lor să fie cunoscută [în totalitate]. Am întreprins nişte emisiuni de dialog. Ţin minte că făcea poetul Ion Drăgănoiu un ciclu de emisiuni în care vroiam să aducem personalităţile din cultura noastră care se aflau cumva la o vârstă când puteau să privească în urmă. Era o îndrăzneală pe vremea aceea să faci dialoguri deschise, unele chiar polemice sau confesiuni în nici un fel trucate… Era încă vremea în care se făcau discuţii penibile pe bază de text scris și vizat! În care reporterul scria şi textul interlocutorului… (…) Am făcut de asemenea un ciclu de emisiuni care a fost – dacă vreţi – complotat de mine şi de prietenul meu A. E. Baconsky. A. E. Baconsky pe vremea aceea era complet marginalizat, el fusese redactor-şef la Cluj, redactor-şef la „Steaua”, în urma unor şedinte furtunoase… care… „au dus multe avioane ideologice” la Cluj – cum îmi spunea A. E. Baconsky, şedinţa la care participa chiar pontiful ideologiei în acea vreme Leonte Răutu. Baconski a fost scos de la „Steaua” şi a venit în Bucureşti. În Bucureşti, A. E. Baconsky a intrat nu numai în dizgraţie, ci practic în opoziţie cu regimul. N-a mai vrut să ştie de nimic, a intrat în conflict deschis… inclusiv cu conducerea Uniunii Scriitorilor din acea vreme, drept care a intrat oficial în dizgraţie. Nu mai era publicat aproape nicăieri; dacă ţin eu minte, mai avea doar o rubrică în „Contemporanul”, care se chema „Meridiane” unde se ocupa strict de estetică, de nişte personalităţi din cultura universală. Şi acea rubrică constituia un alibi al oficialităţii pentru a demonstra că nu era interzis, dar în afară de acea rubrică nu se permitea nici un fel de colaborare a lui. Şi eu, ştiind treaba asta, am bănuit că va fi greu să impun colaborarea lui la Radio. Am discutat cu el să înceapă la Radio un ciclu de emisiuni care se chema „O sută de poeţi”. Am zis noi „O sută de poeţi” pentru că bănuiam că după prima, a doua, a treia emisiune, vor fi nişte intervenţii, vor fi nişte telefoane, nişte încercări de a suprima, de a interzice această emisiune, pentru că nu se dorea ca această voce să fie prezentă Radio. Şi am zis noi: “Dacă îi punem titlu <<O sută de poeţi>> vom pretinde că trebuie să continuăm, că altfel se va vedea imediat că a fost suprimată această serie de emisiuni”. Asta s-a şi întâmplat, mi s-a cerut expres să înlătur colaborarea lui A. E. Baconsky din programele Radioului. M-am opus. M-am opus spunând chiar textual că dacă este suprimată această serie de emisiuni, îmi dau demisia. În faţa acestui act de ameninţare au dat înapoi şi au permis continuarea acestei emisiuni, după părerea mea de mare prestigiu. (…) A doua zi după ce am plecat eu de la Radio – după câte ţin minte – emisiunea a fost scoasă. Eu am făcut doar – ăsta e singurul meu merit – posibil ca anumite valori care existau la Radio să se poată exprima mai neîngrădite. Nu total neîngrădite, dar mai neîngrădite”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
