Dionisie Șincan: “Într-o şedinţă s-a propus să fie înregistraţi scriitorii importanţi. O idee excepțională”
Imediat după ce au preluat puterea, comuniștii au făcut liste cu scriitorii pe care îi socoteau indezirabili, pe care îi considerau contaminați de „ideologia burghezo – moșierească”. Intelectuali de talia lui Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Octavian Goga au fost interziși, au fost scoși din Uniunea Scriitorilor. Cărțile lor au fost scoase din biblioteci, nu s-au mai tiparit ediții noi. Unii au făcut pușcărie, alții care erau și absolvenți ai Facultății de Drept au pututut să se strecoare, să supravețuiască de pe o zi pe alta. Pe la începutul anilor ‘60 situația s-a mai relaxat, multor autori li s-au permis mici colaborări cu presa scrisă sau cu Radioul. Dotarea Radioului cu magnetofoane a reprezentat un important pas în înregistrarea unor personalități ale teatrului și ale literaturii române. Și înainte se făceau înregistrări. Înregistrările se făceau pe niște matrițe de metal peste care se turna ebonită. Era un proces tehnic greoi. Primele magnetofoane înregistrau pe hârtie cerată, apoi pe bandă magnetică. Marele avantaj era că înregistrarea pe bandă magnetică se putea păstra mulți ani și se putea fonoteca. Datorită dotării cu noile magnetofoane, Radioul a hotărât înregistrarea unor personalități ale literaturii române. O parte din înregistrări au fost făcute de Dionisie Șincan – redactor la emisiunile culturale între 1950 – 1969. Într-o înregistrare care se păstrează în Arhiva de istorie orală, Dionisie Șincan își amintește cum a cunoscut câteva personalități ale literaturii române pe care le-a înregistrat pentru Fonoteca Radio.
„Într-o şedinţă de Colegiu s-a propus să fie înregistraţi scriitorii importanţi… Arghezi, Sadoveanu, Agârbiceanu… Ideea a fost a lui [Naftulie] David. Nu ştiu cine i-a dat-o, oricum a fost o idee foarte bună. Erau scriitori pe care nu-i puteam difuza atunci. Apăruseră magnetofoanele și ideea de a-i înregistra și de a-i păstra în fonotecă a fost excepţională! Mi-amintesc că am fost la o serie de scriitori care, în general, n-aveau o suprafaţă mare. Însă în lumea intelectuală românească aveau o anumită greutate. Primul la care m-am dus a fost Mihail Codreanu… sonetistul, un intelectual de rasă, ieşean. Mi-amintesc că m-am dus la Iaşi şi cu chiu cu vai am găsit casa. Am bătut la uşa lui şi a ieşit o menajeră, foarte simplă. Și mi-a zis că maestrul se odihneşte, nu poate fi acum deranjat. I-am spus de unde sunt, a rămas foarte mirată şi oarecum speriată. Pentru că pe ei nu-i mai vizita nimeni în perioada aia, erau socotiţi suspecţi şi o intelectualitate de o anumită rasă. Făceau discordanţă cu literatura care se practica atunci. Am revenit după masă. M-a aşteptat. Nu ştiam că e orb. Orbise… M-a aşteptat cu mare curiozitate. Am rămas la el până după miezul nopţii. Avea un vin foarte bun și avea foarte multe amintiri. Și-a spus amintirile: Ibrăileanu… toată şcoala de la „Viaţa Românească”… Ionel Teodoreanu, pe care eu îl adoram în liceu şi n-am visat să-l întâlnesc pe Ionel Teodoreanu şi l-am întâlnit tot prin Radio. Și despre Ionel Teodoreanu am făcut primele momente. Pe urmă, foarte interesant a fost Adrian Maniu… să vedeţi cam de ce categorie de scriitori m-am ocupat. Adrian Maniu locuia prin Mântuleasa, dacă nu mă înşel…. Adrian Maniu pînă la urmă m-a primit. A fost un poet de mare subţirime, oarecum dificil de descifrat. Pe urmă mi-a plăcut foarte mult. Atunci a avut nişte necazuri… ca majoritatea intelectualilor de o anumită categorie. Și deci a fost destul de reţinut în relaţiile noastre. Dar l-am imprimat cu cîteva din poeziile lui.
Să vă spun despre Ionel Teodoreanu. Când am venit eu la Radio, am găsit în redacție o tânără – Eliza Vasilescu. Eliza Vasilescu lucra la Cultural și se ocupa tot aşa, de cărţi… Și m-am împrietenit cu ea. Era mai mare ca mine ca vârstă, terminase franceza. Deci ea era absolventă, eu eram prin anul II sau III. Pe atunci nu se ieşea din Radio aşa uşor cum se iese acum. Se ieşea cu bilet de voie. Eu având statutul de „element muncitoresc” la Cadre eram socotit fără nici o pată. Atunci, după ce ne-am împrietenit bine, ea a îndrăznit să-mi spună: „Dacă vrei… vreau să mai ies şi eu. Am întâlnire cu Ionel Teodoreanu…” Mi-a spus cu mare sinceritate. „Cu Ionel Teodoreanu?….” „Da. Nu pot să ies de aici, dar dacă ieşim amîndoi…” Și eu m-am dus la Balaci – era pe vremea lui – şi i-am cerut un bilet de ieșire: „Eu cu Eliza ne ducem până la o librărie …” „Foarte bine!” Ne-a dat drumul imediat. Ne-am dus în colţ, la “Mirceşti”, unde ne aştepta Ionel Teodoreanu. Ea era încurcată cu Ionel Teodoreanu. Era amanta lui. Ionel Teodoreanu totdeauna venea la “Mirceşti” cu o plasă în care avea totdeauna două sticle de „Traminer” care era vinul lui preferat. Și stăteau amîndoi de vorbă acolo. Eu stăteam 5-10 minute în care mă uitam „cu gura căscată” la el. Treptat-treptat, oarecum m-a adoptat. Ne-am împrietenit foarte mult. Eliza pe urmă pleca cu el şi mai stabileam când să ne întâlnim, peste două ore sau trei ore. Prin Teodoreanu am reuşit să ajung la Cezar Petrescu, unde erau acele celebre partide de poker cu Muşatescu, cu toţi… Eu eram un puşti care era acceptat în cercul lor. Până la moartea lui Ionel Teodoreanu m-am împrietenit. Eliza Vasilescu era socotită o fanatică a lui Ionel Teodoreanu şi când a murit Ionel Teodoreanu eu şi cu alţii din redacţie am luat-o în grijă, să nu se sinucidă… Dispăruse Balaci, redactor-şef adjunct era Mihai Ghimpu, care era un fustangiu de mâna întâi și un beţiv tot de mâna întîi. Și Eliza, de a doua zi după înmormîntarea lui Ionel Teodoreanu, s-a încurcat cu Mihai Ghimpu. Dezamăgirea noastră a fost teribilă şi am exclus-o dintre noi…..”
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
