Dionisie Șincan: „Primul moment Arghezi pe postul de radio.”
După venirea comuniștilor, intelectualitatea română a avut de ales între trei căi: exilul (care a permis libertatea de creație); colaborarea cu regimul comunist sau refuzul de a colabora cu autoritățile comuniste, ceea ce a însemnat viața grea de zi cu zi, ca a oricărui român, și, în unele cazuri, dipariția fizică. Cea mai grea perioadă a fost între 1948 – 1955, când personalități de seamă ale culturii noastre au fost renegate și date uitării (ex.:Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Radu Gyr). Începând cu anul 1955, au fost reabilitate un număr mare de personalități, ca Alecsandri, Coșbuc, Vlahuță. Printre cei reabilitați a fost și Tudor Arghezi, care a vorbit destul de mult la microfonul Radioului, de cele mai multe ori a recitat din propriile poezii. Din partea Radioului a fost trimis să ia legătura cu Tudor Arghezi redactorul Dionisie Șincan.
„Eu am luat parte la primul moment Tudor Arghezi pe postul de radio. Deci, prima apariţie a lui Tudor Arghezi după perioada lui de absenţă la Radio a fost realizată şi cu concursul meu direct. Un reporter simplu trimis să-i iau primul interviu după această perioadă de „secetă” lui Tudor Arghezi la Mărţişor şi să facem şi primul moment poetic cu Tudor Arghezi… Am fost trimis de Naftulie David, care a căpătat de la Secţia de Presă dezlegare: „Ocupaţi-vă de Arghezi!” Și m-au trimis în Dealul Mărţişorului, împreună cu un secretar general de redacţie. Ne-am dus la Mărţişor, era vara, căldură. Am bătut la poartă, era încuiată. Deci, e o curte foarte mare, casa în fundul curţii, grădina în faţă şi între grădină şi gardul despărţitor de vecini era un culoar lung, și de-a lungul lui se aflau vreo 3 sau 4 cuşti cu câini legaţi. Era căldură și am bătut în poartă. Nu a apărut nimeni. Eu, ca orice reporter, intră pe geam dacă te dă afară pe uşă, am sărit gardul şi când am ajuns pe la mijloc, câinii s-au trezit din toropeală și au sărit să ne muşte. În clipa aia a apărut şi Arghezi în capătul culoarului. El ştia că noi venim, dăduserăm un telefon – şi când ne-a văzut a strigat: „Săriţi, pe ei! Muşcaţi-i că sunt ziarişti.” (râde) A fost răzbunarea lui că a fost pus la index atâta vreme! A venit, a potolit câinii şi am putut să intrăm la el. Am discutat atunci o zi întreagă. Am avut magnetofoane „Reporter III”, unde nu puteam să controlăm dacă se imprimă sau nu, decât când veneam la Radio. Am discutat cu el, i-am imprimat unele poezii. Și m-a întrebat la sfârşitul discuţiei: „Cine este A.Toma? Are un fiu?” Sigur că avea un fiu, este Sorin Toma care făcuse materialul care l-a îngropat pe Arghezi timp de câţiva ani! E, aşa a început legătura mea cu Arghezi. Eu păstrasem legătura cu Alexandru Balaci, care era director adjunct la Editura de Stat pentru Literatură. Și cum Editura de Stat pentru Literatură scotea valuri de cărţi, aveam legături foarte strînse cu Balaci pentru că eu făceam materiale și pentru Secţia de Istorie şi Critică Literară. Și Editura de Stat pentru Literatură a început să-l editeze pe Arghezi. Mi-aduc perfect de bine aminte, eram la Balaci în birou când ieşise primul volum de poezii Arghezi şi urma să-i trimeată cartea. Și să-i spună şi ce onorar îi dă! Și Balaci că era foarte încurcat… pentru că n-a putut să-i dea un onorariu aşa cum ar fi vrut. Mai… substanțial. Și îmi zice: „Cum am să-i spun maestrului chestia asta?” A pus mâna pe telefon şi i-a zis: „Maestre, primul volum este la mine pe masă, am să vi-l trimit…” „Bine, dragă” a spus Arghezi. Și Balaci: „Știţi… onorariu… maestre… nu e prea aşa…” „Dragă, spune cât!” Arghezi, săracul, trăise foarte greu. Sigur, era o sumă totuşi substanţială pentru vremea aia. Și Balaci, până la urmă zice: „Maestre,… 15 mii de lei”. A fost o tăcere. Balaci s-a speriat că s-o fi supărat Arghezi şi aude din receptor: „Vrăjitorule!” Arghezi nu se aştepta la o sumă aşa de mare…”
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
