Radio România la 95 ani.

Dinu Săraru: “Sadoveanu a fost invitat la Radio să înregistreze ce vrea…”

de Octavian Silivestru

Unul dintre cei mai valoroși scriitori români din perioada intebelică, Mihail Sadoveanu, a avut și o viață politică activă, oscilând între dreapta și stânga.  A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, din Partidul Național Liberal-Brătianu și apoi  din Partidul Agrar. În același timp, a colaborat cu ziarele de stânga Adevărul și Dimineața. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, și-a schimbat orientarea politică după 1945 și s-a înscris în Partidul Comunist Român. S-a bucurat de încrederea comuniștilor, așa că după abdicarea regelui Mihai a fost unul din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române. În perioada următoare a scris în favoarea Uniunii Sovietice  și a lansat celebrul slogan “Lumina vine de la Răsărit”. A publicat mai multe volume în care a lăudat colectivizarea în agricultiură. Drept recompensă pentru atitudinea pe care Sadoveanu a avut-o  în favoarea comuniștilor,  în  noiembrie 1955,  cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani,  i s-a aordat titlul de Erou al Muncii Socialiste. Profitand de achiziționarea la începutul anilor ’50 a primelor magnetofoane care înregistrau pe bandă magnetică, conducerea Radioului a hotărât să-l invite pe Sadoveanu să citească cîteva pagini din propria creație. De acest proiect s-a ocupat scriitorul Dinu Săraru – pe atunci  tânăr reporter la Direcția Emisiunilor Culturale. Înregistrarea cu amintirile scriitorului Dinu Săraru se păstrează în Arhiva de istorie orală.

Foto: AGERPRES

„Am asistat la prima înregistrare pe care a făcut-o Sadoveanu în cabina din studioul de concerte din clădirea veche a Radioului.   Eram tânăr atunci.  Împreună cu colega mea, Eliza Vasilescu, o fată frumoasă de vreo 21-22 de ani,  am fost trimişi acasă la Sadoveanu să îl contactăm, să-l invităm să începem nişte înregistrări cu Sadoveanu citind. Şi am mers pe jos din strada general Berthelot până în Pitar Moş. Acolo stătea Sadoveanu, într-o clădire mare, înaltă.  Sadoveanu  era vicepreşedintele Parlamentului şi un fel de vicepreşedinte al ţării. Avea un poliţist la poartă.  Am ajuns și am sunat la uşă. Ne-a primit o subretă ca pe timpuri. Ne-a primit într-un hol, într-un living cu fotolii aurii imense. Era toamna târziu şi ploua mărunt şi pe noi ne-a cam plouat… așa că noi dârdâisem. Am fost puşi să aşteptăm. Şi nu venea nimeni.  Și-am tot aşteptat şi  nu aveam curajul să ne aşezăm pe fotolii că eram osteniţi. Până la urmă am stat pe un colţ de fotoliu, mai mult rezemaţi decât să stăm. În sfârşit, s-a deschis o uşă, a intrat un domn uşor chel, distins: era Mitru, fratele soţiei lui Sadoveanu, care era  un fel de secretar particular al lui Sadoveanu şi noi i-am spus de ce am venit. El a spus să aşteptăm, că o să vină maestrul. Şi-am mai aşteptat vreo jumătate de oră şi maestrul  nu mai venea.  Și era căldura aia adormitoare.  Aşa că ne-am cuibărit în fotoliile astea, eu într-unul, Eliza într-altul.  Până la urmă am auzit cum coboară cineva pe scara intrioară şi am văzut halatul lui Sadoveanu. Sadoveanu… bărbierit proaspăt, c-o faţă frumoasă, avea capul ăla de medalie aurie  şi părul alb… Şi pe uşa de la parter a apărut Mitru, cumnatul lui. Noi ne-am ridicat şi ne-am înţepenit să-l salutăm amândoi. Nu ne-a răspuns, n-a dat mâna cu noi, nici măcar cu un deget cum dădea Carol I, nici două. Şi noi ne-am înecat să-i spunem ce vrem să-i spunem, dar ne-a luat-o înainte Mitru: “Uite, copiii ăştia au venit de la Radio. Să înegistraţi nişte pagini, ce doriţi din opera personală şi din ce scriitori mai doriţi să citiţi…” Sadoveanu s-a uitat o dată la noi, cum era el înalt şi eu am zis: “Da, am venit pe ploaie… şi-i urât afară” Nu ştiu de ce mi-a venit să-i zic,  era urât într-adevăr. Și el a zis: “Niciodată timpul nu e urât. E în funcţie de om. Timpul e frumos şi când plouă, timpul e frumos şi când ninge, timpul e frumos şi când e soare. Depinde de om. Omul trebuie să ştie că timpul e frumos…” Mi s-a părut că e un fel de punere la punct,  elegantă, la ce am zis eu, că eram jerpelit şi Eliza era bine udată de ropotul ăla mărunt de ploaie… Şi după chestiunea asta n-am mai avut ce să mai spun.  Și-atunci el, de sus, privind spre noi a zis: “S-o perdut cânele!…” Trebuia să fie o justificare la faptul că am aşteptat. Şi Mitru care ne-a văzut nedumeriţi a zis: “Ştiţi, maestrul are un câine coker de vânătoare şi dimineaţă nu l-am găsit şi l-am căutat. De asta aţi aşteptat. L-am căutat prin toată casa, şi pe sus şi pe jos şi nu l-am găsit. L-a găsit maestrul în cada de baie – era baie îngropată – şi cokerul, a intrat în apă şi făcea o baie dimineaţa.”  Și ăştia-l căutau disperaţi şi nu se putea lipi nimeni de Sadoveanu că era nervos… “S-o perdut cânele…” Am înţeles de ce-am aşteptat, că “s-o perdut cânele.” Și am stabilit… noi mimam şi Mitru vorbea cu Sadoveanu… care ne-a spus că la înregistrare vine a doua zi la ora 11.  Şi-a doua zi la ora 11, în holul mare de la intrarea principală a noului Radio (…)  l-am primit pe Sadoveanu care a venit cu Mitru. Sadoveanu a venit  cu o pelerină lungă și cu pălăria lui celebră. N-a dat mâna cu noi nici acum. Noi l-am salutat cu plecăciuni şi am mers cu el și cu Mitru în cabina de înregistrări muzicale din clădirea veche. Sadoveanu a citit Sara pe deal de Eminescu şi vreo  vreo două pagini şi jumătate din Divanul persian al lui.  A înregistrat 15 minute. Mitru ne-a spus că înregistrarea de 15 minute costă 1 500 de lei. Leafa mea era de 380 – 400 lei. Şi el lua pe o lectură [de cinsprezece minute]… L-am condus cu temenele, că vine a doua zi să mai citească o juma’ de oră – acum citise numai 15 minute. Când am ajuns în holul mare, el s-a întors spre noi şi a spus: “Remuneraţia!” –  vorbea cu Mitru, nu cu noi. Noi n-am înţeles că trebuie să dăm banii şi-atunci eu, speriat, am zis: “Un moment, mă iertaţi…” şi am luat-o la fugă pe scări până la etajul șase unde era Redacţia Culturală, la David Naftuli, care era redactorul şef, să-i spun că a venit maestrul, a înregistrat şi aşteaptă remuneraţia.  Era lift, da’ eu eram atât de speriat, că am urcat pe jos, în fugă, șase etaje,  puteam atunci, aveam 19 ani.  Și David s-a speriat şi mai tare /…/ şi a luat-o la fugă, la etajul șapte unde era Niculescu Chinezul, directorul economic, fost celebru fotbalist în epocă.  Ăla s-a scotocit de bani… de      1.500 de lei – că eu am transmis  suma pe care a spus Mitru că o aşteaptă maestrul –  n-aveau în casă [atâția bani]…  până la urmă cu banii în mână, în plic, au luat-o la fugă pe scări în jos şi ei, în loc să ia liftul, atât de înspăimântaţi erau.  Niculescu Chinezul,  David Naftuli şi cu mine după ei am ajuns jos. Și eu i-am  întins lui Sadoveanu plicul, dar Mitru a intervenit repede [și a luat el plicul], că nu punea Sadoveanu mâna pe plicul  de la Radio.  Sadoveanu, a zâmbit, a zis replica “remuneraţia mică, după buget” şi a început să coboare treptele și a plecat. Nu le-a dat bună ziua nici lui Niculescu Chinezul, nici lui David Naftuli.  Noi ne-am dus după ei până au ieşit pe poartă, s-au urcat în maşina aia mare,  un ZIS rusesc negru, cu pază, cu Mitru lângă el și “salutări tovărăşeşti”.  Atunci am luat şi eu prima lecţie de ce înseamnă respectul dreptului de autor! Pentru că mi-am dat seama cum îşi negustorea un scriitor profesionist dreptul de autor. Să ştiţi că în toată perioada când eu am fost şef în Radio şi în Televiziune am ţinut foarte mult ca în emisiunile pe care le guvernam eu să fie plătiţi colaboratorii atunci când veneau la emisiune. Era singurul spaţiu din Radio când se plătea pe loc”.

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2012]