„Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.”
Mihai Eminescu, Opere. Volum:XIII, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p.124.
La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu părăsea această lume, lăsând în urmă o operă literară genială, dar și o activitate de jurnalist incisiv. Majoritatea publicului şi-l reprezintă pe Mihai Eminescu ca un poet și prozator romantic, nostalgic, melancolic, îndrăgostit, meditând.
Există însă şi o altă latură a activității lui Mihai Eminescu, și ea genială și impregnată de cultură, dar lucidă și critică: ipostaza de jurnalist.
Până în 1877, Mihai Eminescu a publicat articole pe teme politice sau culturale la reviste precum “Familia” (condusă de Iosif Vulcan), “Convorbiri literare” (revista Societăţii Junimea, “Curierul de Iaşi” (ziar numit cu ironie, de Eminescu, “Foaia vitelor de pripas”). La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Ioan Slavici, Eminescu se angajează, la “Timpul”, ca redactor, ulterior, intre 1880- 1881, redactor şef. Orientarea conservatoare a publicației se va observa și în articolele eminesciene.
Ediţia integrală a Operei eminesciene, în 11 volume, coordonată de criticul literar Perpessicius, cuprinde publicistica dintre 1 noiembrie1877 şi 15 februarie 1880, răstimp în care Mihai Eminescu a publicat nenumărate articole în cotidianul “Timpul”. Îl regăsim pe Eminescu implicat în critici, dezbateri de idei, subiecte despre programe politice, sociale şi economice, dar şi concepte filosofice occidentale ori idei despre patriotismul naţional. George Călinescu spunea despre Eminescu, în legătură cu gazetăria sa, că „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie” și că avea „noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice“ ori că era „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte“.
De notat că în acea perioadă, ziariştii contemporani ai lui Eminescu erau fie comunicatori de partid, care răspândeau mesaje politice, fie gazetari care transmiteau strict informații de interes general către populaţie.
Eminescu a scris la ”Timpul” între 1877 şi 1883, fiind şi redactor-şef, în perioada 1880-1881.
„Eminescu lucrează cu zel şi cu mai multă credinţă decât mine. Nu-l strică decât lipsa lemnelor de foc.” (Ioan Slavici).
De notat că, pe lângă articolele critice, Eminescu își asumase și rolul de vector de opinie pentru tineri. El își dorea să educe tânăra generaţie, în spiritul adevărului şi al valorilor autentice: “Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România si dintr-o parte si dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata si deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte”.
El considera că școala trebuie să formeze caractere: “Invăţând pe de rost numirile tuturor oraselor de pe pământ si toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante si de animale, această masă de cunostinţe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligenţă, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca si de a distinge drept de strâmb. Învăţătura consistă în mulţimea celor stiute, cultura în multilateralitatea cunostinţelor, cresterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului si în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe ţi-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil si care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri”.
Temele principale pe care le-a abordat au fost: Războiul de Independenţă din 1877, monarhia (Carol I), controversele între liberali şi conservatori, oameni politici ai vremii sau Marea Unire, care se va înfăptui abia în 1918. Critica vehement Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, își acuza colegii că participă la înființarea unor instituții bancare în scop de speculă, susținea că apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibilă și nici recomandabilă. Era dedicat complet luptei pentru România, amendând atât liberalii, cât și conservatorii pentru politica de cedare în dauna poporului. Critica maghiarizarea numelor românești din Transilvania, dar și pe Carol I pentru că nu se impunea. Condamna „mica întelegere” dintre conservatori și liberali, iar asta i-a adus și mai multi dușmani. „Istoria vorbeşte, în genere, clar.
O ţară unde toți poruncesc şi nimeni nu ascultă, o ţară unde antiteza între partide se preface în adevărată duşmănie, unde Domnul nu are puterea sã-i împace, precum nu a avut-o în Polonia şi nici la noi, o asemenea ţară e menită să fie prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezintă ideea statului îşi ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut”, scria Eminescu.
Stilul său incisiv îl aduce în conflict deschis și cu o parte a conservatorilor. I.A. Cantacuzino îi scria lui Titu Maiorescu, la câteva luni de la sosirea lui Eminescu la ziarul Timpul„Iubite domnule Maiorescu. Încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenţia dumneavoastră. Tânărul acesta (n.r. – Mihai Eminescu) e atât de pătruns de ură împotriva ruşilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderându-le şi pe ale dumneavoastră, stăruie în a face din «Timpul» organul personal al antipatiilor sale. (…) Din toate punctele de vedere îmi faceţi şi mie personal un serviciu, căci prea mult duc grija nepreacugetatelor sale ameninţări“. Ca stil de scris, Eminescu era influențat de Schopenhauer, fiind prezente în rândurile sale filosofia dreptului sau istoria, aducând, totodată, și soluția la problemele expuse. Țăranii erau considerați o categorie pozitivă, iar evreii și grecii erau aspru înfierați.
Gazetarul este, poate, autorul primei cronici parlamentare. El scria că parlamentarii îşi pierdeau timpul cu discursuri găunoase și la sfârşitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură şedinţă să voteze bugetul statului, bugetul armatei şi legea responsabilităţii ministeriale.
„Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă“, nota Eminescu. ”Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa. În articolele sale este o adevărată fantezie a ideilor. El chiar şi atunci când nu are dreptate, din punct de vedere literar are dreptate, atât de pătrunzătoare sunt ideile lui.
Trebuie să-l judecăm cu grijă, în contextul epocii lui, când România venea după 500 de ani de ocupaţie turcească şi era firesc ca el să susţină protejarea identităţii naţionale. Dacă judecăm acum, putem spune că din punct de vedere social dreptatea în epocă o aveau liberalii, care voiau să modernizeze România. Dar, în acelaşi timp, era nevoie ca această modernizare să se facă sub rezistenţa unui spirit critic. Şi Eminescu a reprezentat în mod strălucit acest spirit critic. Era un om al ideilor, dar şi foarte bine informat. Citea gazetele nemţeşti, multe idei din articolele sale sunt idei care circulau în Europa, el nu era în afara timpului său.” (Eugen Simion).
Alexandru Balaci
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.academia.edu/41793234/_1870_1871_Stiri_despre_Eminescu_%C3%AEn_presa_vremii
https://romanialiterara.com /2019/04/eminescu-publicistica-politica/
https://historia.ro/sectiune/portret/celalalt-mihai-eminescu-cronicarul-conservator-581839.html
