Reportaj WWF: Oamenii invizibili din satele care nu există pe hartă

București, 15 iunie 2023. Oamenii care locuiesc în satele izolate, înconjurate de pădure, sunt parcă invizibili. Dacă nu creăm o legislație care să îi susțină, viitorul lor nu există. De aceea, conceptul de „comunitate dependentă de pădure” trebuie inclus în noul Cod Silvic, aflat acum în proces de elaborare. Ca să îi ajutăm, trebuie întâi să aflăm cine sunt și unde locuiesc. Acum nu știm.

Mașina de teren, veche de 25 de ani, huruie și scârțâie în timp ce trece prin vadul râului și urcă pieptiș pe un drum de pământ presărat cu bolovani și mărginit de o râpă. „Haideee!”, îi strigă Paganini, și cuplează 4×4. Avem de urcat 7 km până sus, la Stănila, în munții Ivănețu din județul Buzău. „Aici stătea nea Mitu, aici nea Ion”, spune el și îmi arată niște bucăți sălbatice de pădure, unde pare că omul nu a pătruns până acum.

Drumul nostru trece prin satul După Piatră, care însă nici nu există pe hartă. Asta pentru că satele românești sunt mult mai multe în realitate decât pe hârtie, explică geograful Cezar Buterez, care studiază intens zona și o cartografiază. Legea le-a comasat și au fost desființate administrativ între anii 1950-68, astfel încât să pară că există mai multă populație la oraș. În realitate, localnicii folosesc însă tot denumirile vechi. De exemplu, în apropiere există localitatea Valea Muscelului, care cuprinde 8 sate ce nu sunt recunoscute din punct de vedere administrativ și care nu apar pe hartă.

Stănila este cel mai mare sat din zonă pe cale de dispariție. Este atât de întins încât are părți denumite separat. Roata mașinii aproape alunecă în râpă. Oficial, am intrat în sat, dar suntem în mijlocul pădurii, nici urmă de oameni. „Aici erau grajdurile CAP-ului, 80 de capete. Aici bunicul avea fierărie până prin ’90. Aici stătea vătaful satului, acolo nea Nuță, un boier al satului, și, mai sus, sora lu’ mama și fratele lu’ tata”, explică Paganini în timp ce îmi arată cu degetul diferite zone de pădure, pe marginea drumului, unde natura și-a reintrat total în drepturi.

Îți ia cam o oră să parcurgi cei 7 km de la Nehoiu până sus, la Stănila. Asta dacă ai noroc și nu plouă, căci atunci drumul devine inaccesibil.

Locuitorii unor astfel de sate izolate se autogospodăresc și sunt, aproape întotdeauna, dependenți de resursele oferite de pădure precum lemn, ciuperci, zmeură sau plante. Din păcate, până de curând, conceptul de comunitate dependentă de pădure nu a existat în legislația din România. De fapt, în prezent, nu știm cu exactitate unde se găsesc acestea și nici câte sunt, căci nu avem criterii pentru a le desemna și proceduri pentru a le identifica. De multe ori, atunci când o lege decretează că o zonă este strict protejată, sate întregi, dependente într-un fel sau altul de lucrul cu lemnul, pot sa se trezească peste noapte lipsite de accesul la resursele pădurii. Pe care locuitorii lor îl consideră un drept fundamental și fără de care aceste comunități riscă să dispară. De aceea, noul Cod Silvic ar trebui să le poată garanta acestor comunități accesul la resursele de care depind.

„Noi luăm lemnul din pădure. Dacă ne fac aici Sit Natura 2000 și îmi spun că nu mai am voie să tai, de unde îmi mai acopăr eu nevoile personale? Așa cum m-au obligat să plătesc taxe pentru pădure, așa trebuie să ne dea posibilitatea ca, din exploatarea acestui teren, să câștigăm suficient pentru a plăti în continuare taxele”, spune Paganini, care a moștenit niște hectare de pădure de la tatăl lui.

Meșteri în lemn

Drumul e tot mai rău. După o curbă abruptă la deal apare o clădire fără geamuri, năpădită de buruieni. E fosta școală. Imediat ajungem în centru, la Căminul Cultural, nefuncțional, unde se vede încă piatra de temelie pusă de săteni, pe care e scrijelit: „Peatra documentală fondată în anul 1950 de locuitorii satului Stănila”. Era o promisiune pentru o viață mai bună. Înăuntru este semi-întuneric, miroase a rânced. Într-un colț, pe jos, stă o cutie poștală roșie, veche, plină de praf. „De aici cumpăram țigări, iar aici era magnetofonul”, își aduce aminte Paganini.

Puțin mai încolo este casa părintească, în care a crescut și unde vine în fiecare weekend. Deschide cu grijă poarta tradițională, din lemn, deasupra căreia vrea să atârne o vioară mare, sculptată în lemn. „Am crescut în rumeguș și talaș, am simțit de mic mirosul lemnului proaspăt prelucrat de tata”, își amintește el.

A lucrat toată viața în lemn: tâmplărie, dulgherie, dogărie. De câțiva ani petrece ore întregi în atelierul său de lângă Nehoiu, unde sculptează viori. Este o meserie pe care a învățat-o de la tatăl lui. „O vioară se face din două esențe de lemn: fața din molid de rezonanță, iar restul din paltin creț, care e foarte rar”, spune Paganini. Pentru a alege acea bucată de molid din care se poate construi vioara, lovește trunchiul deja tăiat, aflat lângă pădure sau în depozit, cu un ciocan și îi ascultă sunetul. Când aude Fa diez major, atunci e bun. Paltinul trebuie ales direct din pădure, când e încă netăiat.

Meșterii tradiționali în lemn sunt, din păcate, din ce în ce mai puțini, deși munca lor este esențială pentru păstrarea identității culturale a unor zone etnografice. Cei în vârstă nu au avut în general ucenici deoarece regimul comunist nu le-a permis să aibă ateliere. Iar cei tineri învață de unde apucă.

Lucrează însă singur, nu își permite să angajeze ucenici. Pe lângă orele petrecute la biserică, încearcă să facă și apicultură. „Ca să mă dezvolt, am nevoie de un utilaj mai mare, să finisez piesele. Mi-ar trebui un spațiu mai mare, să lucrăm în echipa”. Nu își permite să liciteze parchete de exploatare în pădure, așa că lemnul fie îi este oferit de clienți, fie îl ia de la gatere sau de la canton.

La nivelul țării nu există nicio politică clară care să susțină meșteri tradiționali de acest fel. „Ar trebui inițiative locale la care aceștia să poată participa cu ceea ce știu. În plus, nu ai cum să afli de ei, pentru că nu există o comunitate care să-i susțină și să-i promoveze”, spune Buterez.

Am traversat aproape tot satul și încă nu am găsit locuitorii. Trebuie să știi unde să-i cauți. Drumul devine tot mai accidentat și mai abrupt, până se transformă într-o potecă. Paganini oprește mașina și intră în pădure. Acolo, într-o căsuță făcută în principal din lemn, înconjurată de flori, locuiesc domnul Florin și soția sa, Verginia. A fost maistru la tricotaje și ea confecționeră și, la pensie, s-au mutat sus la Stănila, unde moștenise ea pământ. Și-au făcut singuri casa, au grădină de zarzavat, zmeură și un câine.

„E bine aici. Înainte locuiam la Nehoiu, la bloc. Ne încurcă însă mult infrastructura, nu e drum”, zice el. Așa că și-au cumpărat un mic tractoraș cu remorcă, cu care își aduc cele necesare. S-a stricat însă ceva la motor și timp de trei săptămâni au trebuit să urce cei 7 km cu rucsacii în spate. Doamna Verginia ne aduce cafea. Și sirop de păpădie, pe care tocmai îl făcuse. Și dulceață de zmeură, din curtea lor.

E aproape seara, așa că trebuie să coborâm în oraș. E liniște în sat. Miroase a fân, se aude doar ciripitul păsărilor. Și, din când în când, câinele care latră. Acesta este prezentul satului românesc. Sperăm că nu și viitorul.

Our mailing address is: