Se împlinesc 110 ani de când România declara război Bulgariei (1913), intrând în cel de-al Doilea Război balcanic (declanşat la 16/29.VI.1913). Regele Carol I, în calitate de comandant suprem al Armatei, şi-a stabilit cartierul general la Corabia (27.VI/10.VII). Participarea victorioasă la Al Doilea Război Balcanic a asigurat României poziţia de putere regională, care şi-a impus obiectivele strategice şi politice la Conferinţa de pace de la Bucureşti, respective controlul asupra Cadrilaterului şi recunoaşterea drepturilor culturale pentru aromâni.
Introducere
Anul 1913 este considerat unul strălucit din punct de vedere al diplomaţiei şi militar. După războiul ruso-turc din 1877, România și-a obținut independența față de Imperiul Otoman. Rolul ei în război de partea ruşilor i-a asigurat recunoaşterea independenţei pe plan internaţional, statut consfinţit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Rusia, pe de altă parte, obținuse de la otomani teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele de Dobrogea, care va fi obiectul unui schimb cu România, care a primit Dobrogea pentru sudul Basarabiei.
Teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, până la Marea Neagră, fusese ocupat de ruşi după războiului ruso-turc din 1806-1812. În urma războiului Crimeii, în 1856, Rusia retrocedase Imperiului Otoman sudul Basarabiei, care fusese realipit Moldovei. Iar în 1859 fusese înfăptuită unirea Moldovei cu Ţara Românească. În 1878, România a cedat Rusiei sudul Basarabiei, în schimbul Dobrogei – astfel că Rusia şi-a întregit teritoriul ocupat până la Prut şi Dunăre. România avea ieșire la Marea Neagră.
Situația din Dobrogea și Bulgaria
În 1878, populația din Dobrogea era majoritar turcă şi tătară și în număr mai redus români, ruşi şi bulgari. Cu toate acestea, în argumentele politice şi istoriografice românesc se invoca stăpânirea lui Mircea cel Bătrân în jurul anului 1400, în Dobrogea. Un discurs similar al drepturilor „istorice” asupra Dobrogei îl aveau şi bulgarii.
După războiul din 1877, o parte a teritoriilor turceşti de la sud de Dunăre au format Bulgaria, ca stat autonom supus Imperiului Otoman. În secolul al XIX-lea, la nordul Dunării activau multe grupări politice greceşti, bulgare, sârbeşti sau albaneze, care susțineau o mișcare națională. Politicienii din Bulgaria modernă promovau ideea că Dobrogea era pământ bulgăresc, care urma să fie revendicat (şi apoi inclus) în Bulgaria Mare. Discursul antiromânesc devenea mai puternic pe măsură ce Bulgaria se afirma pe plan internaţional, mai ales la începutul secolului al XX-lea, prin anexarea Rumeliei şi prin declararea independenţei. Marile unităţi militare bulgare erau dispuse graniţa de nord-est, către România. Discursul bulgarilor era perceput ca o ameninţare directă la adresa României, care era oricum, încă din 1878, nemulţumită că nu primise Silistra localitățile din jur.
În oglindă, apare și în discursul politic de la Bucureşti ideea încorporării în sud a unui teritoriu mai larg, de la Silistra până către Balcic, la Marea Neagră. Totodată, poziția în creștere a Bulgariei pe plan internaţional era văzută ca un pericol la statutul de putere regională al României, poziţie la care aspirase încă de la începutul domniei regelui Carol I.
În 1908, Bulgaria şi-a extins teritoriul prin anexarea Rumeliei de la otomani, devenind astfel un stat cu un teritoriu, populaţie şi forţă militară care au cointeresat anumite puteri europene, ceea ce era privit cu îngrijorare la Bucureşti. Extinderea Bulgariei trebuia compensată prin anexarea Dobrogei de Sud, cunoscută şi sub numele de Cadrilater, care ar fi trebuit să garanteze apărarea Dobrogei româneşti. Iar succesul militar al Bulgariei în Primul Război Balcanic a îngrijorat serios guvernul de la Bucureşti.
Contextul balcanic
Solicitarea guvernului sârb în legătură cu extinderea părții care pretindea să-i revină din Macedonia a fost respinsă de Bulgaria. Refuzul Bulgariei faţă de cererile aliaţilor, precum şi pretenţiile acesteia de hegemonie in Balcani, au determinat Serbia, ca la 19 mai/I iunie 1913, să încheie un acord cu Grecia. Serbia şi Grecia au acţionat astfel încât Bulgaria să se fie privită ca agresor și au și reuşit, punând-o într-o situaţie defavorabilă în faţa Europei.
Totodată, pregătindu-se pentru a face faţă unei eventuale agresiuni din partea Bulgariei, cele două ţări, Grecia şi Serbia, luau în calcul intrarea României de partea lor, deoarece potenţialul militar românesc era intact, în timp ce armatele balcanice erau slăbite după pierderile suferite în Primul Război Balcanic din 1912 şi a epidemiilor.
Declanșarea celui de-al Doilea Război Balcanic
Conflagrația a fost declanşată de Bulgaria care, la 17/30 iunie 1913 şi-a atacat prin surprindere, noaptea, foştii aliaţi, în scopul unei expansiuni teritoriale care să-i asigure în egală măsură stăpânirea unor teritorii străine şi hegemonie balcanică. ,,Austro-Ungaria arată susținere Bulgariei, acceptând chiar posibilitatea unui război cu Rusia.
Aceasta, mai prudentă, a încercat o mediere între statele balcanice, fără succes, însă. La un moment dat, a intrat în război împotriva Bulgariei şi Imperiul Otoman. La izbucnirea conflictului militar, ţările angajate dispuneau de următoarele forţe şi mijloace: Bulgaria, 440.000 de oameni, structuraţi în cinci armate şi 720 piese de artilerie de diferite calibre şi modele, având comandant suprem pe ţarul Ferdinand, Serbia, 384.000 de oameni organizaţi în 10 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie şi o divizie muntenegreană, precum şi 500 de tunuri de diferite calibre şi modele, iar comandant supreme era voievodul Radomir Putnik. Grecia dispunea de 110.000 de oameni şi 180 de tunuri, constituiţi la început în 8 divizii, iar în dinamica războiului a mai adăugat o divizie, commandant suprem fiind regele Constantin. Imperiul Otoman, a angajat 200.000-250.000 de oameni
Bulgaria, care începuse concentrarea trupelor încă din partea finală a primului război balcanic, şi-a dirijat majoritatea forţelor împotriva Serbiei şi Greciei, lăsând puţine trupe de acoperire în faţa turcilor şi mai puţine încă în partea nordică şi nord-vestică; acolo unde ulterior îşi va desfăşura acţiunea armata română. Sârbii au reuşit să oprească ofensiva bulgară, în timp ce trupele greceşti au trecut Vardarul în direcţia Kavala. Profitând de noua situaţie, Imperiul otoman a declarat război Bulgariei.
La 20 iunie 1913, Regele Carol I a semnat Decretul de mobilizare a Armatei, cu începere de la 23 iunie, având în vedere raportul ministrului de război, generalul Constantin Hârjeu. Au fost mobilizate contigentele: 1901-1911 pentru unităţile operative, 1895-1900 din miliţii; 1897-1909 pentru marină. La încheierea mobilizării, efectivul total s-a ridicat la 509.820 oameni, reprezentând 6% din populaţia ţării.România a participat cu 247 de batalioane de infanterie, 93 escadroane de cavalerie, 180 baterii de artilerie, cu diferite subunităţi şi servicii. Acţiunea de mobilizare a annatei române a fost urmată de concentrarea trupelor: gruparea principală în sud-estul Olteniei, în zona Corabia-Turnu Măgurele, cu aripa stângă întinzându-se până la Şiştov şi cea dreaptă până la Calafat, iar o grupare secundară în Dobrogea.
Conducerea Armatei române a decis ca, din mai multe variante ale planului de campanie să fle aplicată „Ipoteza nr.1 bis”, ceea ce însemna ofensiva cu totalitatea forţelor române de uscat şi de apă. Deşi Armata română participa alături de Serbia, Grecia, Muntenegru şi Turcia, ea a avut un sector distinct de operare, iar trupele au acţionat sub comandament propriu, în conformitate cu planul de campanie. Nu a existat un comandament la nivelul coaliţiei, coordonarea poziţiilor s-a realizat la nivelul guvernelor şi al şefilor de state ai ţărilor respective.
Trupele române au trecut cu fast Dunăre, pe fundalul lipsei oricărei rezistenţe din partea bulgarilor. Politicienii de la Sofia ştiau că România nu va lua mai mult decât revendicase în ultimele luni, adică Dobrogea de sud şi nu era niciun pericol major din partea română. Din această cauză, bulgarii şi-au concentrat trupele pe fronturile contra grecilor şi sârbilor, însă au înregistrat înfrângeri dezastruoase.
La 10 iulie, românii au invadat regiunea disputată Dobrogea și amenințau Sofia din nord. Pentru a înrăutăți situația, otomanii au profitat pentru a-și recupera fostele posesiuni din Tracia, inclusiv Adrianopol, pe care bulgarii l-au abandonat la 23 iulie, fără a trage un foc. Armata română a pierdut mai puțin de 100 de soldați în lupte. Principalul inamic al românilor a fost însă holera, în contextul incompetenţei factorilor decizionali din armată. Primul diagnostic de holeră l-au pus la Vraţa medici români cu experienţă, dar comandanţii militari nu au luat nicio măsură imediat, deoarece nu au fost informaţi oficial de existenţa holerei în Bulgaria. La două zile de la primul diagnostic, holera s-a extins printre soldaţii români, în special în Orhanie.
În ciuda avertizărilor medicilor, nu s-au luat decât târziu primele măsuri profilactice. Abia după opt zile de la declanşarea flagelului printre soldaţi a venit doctorul I. Cantacuzino cu serul necesar Potrivit datelor oficiale ale epocii, s-au îmbolnăvit de holeră 11.586 de ostaşi, din care au murit 1.611, adică de peste zece ori faţă de cei ucişi în lupte.
Un armistițiu general a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglementate în tratatele de la București și de la Constantinopol. Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor câștigate în Primul Război Balcanic, inclusiv sudul Dobrogei, cea mai mare parte a Macedoniei, Tracia și coasta egeeană, cu excepția portului Dedeagach. Serbia a devenit puterea dominantă în Balcani, iar Grecia a obținut Salonic și împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale. A fost doar o înțelegere temporară. Zece luni mai târziu luptele au reînceput, odată cu Primul Război Mondial.
România şi-a atins obiectivul strategic de securizare a frontierelor Dobrogei prin dobândirea Cadrilaterului, recunoscut în graniţele sale la Conferinţa de pace de la Bucureşti. Ostilitatea bulgarilor pentru Dobrogea a crescut în presa din Bulgaria. Politicienii şi comandanţii militari de la Sofia au arătat rolul României în eşecul Bulgariei în 1913. Bulgarii au reocupat Cadrilaterul în timpul Primului Război Mondial, sperând chiar la întreaga Dobroge drept compensaţii, însă germanii s-au opus. Administraţia românească a revenit în toamna anului 1918. Mai târziu, bulgarii au profitat de criza internaţională în care a ajuns România în 1940 şi, în urma negocierilor de la Craiova, au obţinut Cadrilaterul.
Bibliografie:
Calendar Rador
Istoria Militară a Poporului Român, voi. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988
https://historia.ro/sectiune/general/romania-si-razboaiele-balcanice-579947.html
