Partidul care în perioada interbelică avea să joace un rol foarte important în viaţa politică a ţării s-a format în 1926 prin unificarea Partidului Naţional din Transilvania cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat. Istoria fiecăruia dintre ele avea cel mult o jumătate de veac (1881 Partidul Naţional şi 1895 „Partida Ţărănească”), iar până în preajma unificării programele şi ideile lor politice fuseseră diferite. Diferite fuseseră şi împrejurările care le dăduseră naştere, dicolo şi dincoace de Arcul Carpatic. Primul fusese preocupat de afirmarea fiinţei naţionale a românilor de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar care încălca sistematic, prin legi şi comportamente abuzive, drepturile celor care fuseseră târâţi (în 1867) în acest sistem dualist. Cel de al doilea partid avea ca obiectiv dreptatea economică pentru ţărani şi restabilirea „drepturilor străvechi” ale satelor din Regatul României. Planurile transilvănenilor de strângere a legăturilor cu fraţii lor de peste munţi se intensificaseră încă din vremea Memorandumului, acel protest adresat lui Franz Josef în care Partidul Naţional Român atenţiona pe împărat că românii se simt străini în propria lor ţară. Bucureştiul ajuta financiar bisericile şi şcolile româneşti de acolo, dar „chestiunea românească” avea să îşi găsească împlinire mult mai târziu…
Profesor, filolog şi om politic, Gabriel Ţepelea (1916-2012) s-a înscris în organizaţia Tineretului PNŢ încă din anul I de studenţie la Cluj. 11 ani mai târziu, într-o perioadă dificilă pentru partidele istorice, a fost numit secretar general al Tineretului PNŢ, cu rolul de a-i organiza pe cei din ţară şi de a le menţine legătura cu centrul. La alegerile din 1946 a candidat pe listele de deputaţi, fiind apoi arestat şi condamnat la şase ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”.
„Aici găseam răspuns…”
„M-am înscris în Partidul Naţional Ţărănesc în 1933 când am devenit student, pe baza tradiţiei familiale. […] În 1869 se fondase Partidul Naţional Român [al Românilor din Transilvania] care a dus lupta pentru supravieţuirea naţiunii române şi pentru dezrobirea ei socială. Momentele mai cunoscute sunt momentul Memorandumului şi Unirea de la 1918. Apoi, în 1926, [a fost] fuziunea cu Partidul Ţărănesc şi-n 1928 venirea la putere a Partidului Naţional Ţărănesc, în urma unui vot popular copleşitor. Cei din familia mea au fost, pe rând, membri – cei mai vechi! – ai Partidului Naţional Român şi apoi membri ai Partidului Naţional Ţărănesc… Nu, nici nu mi-am pus problema că aş putea aparţine unei alte formaţiuni şi nici nu-mi pun problema nici astăzi ! Sunt, cred, un exemplar singular, pentru că din 1933 până astăzi aparţin aceluiaşi partid ; în jurul meu am văzut oameni care, intrând în viaţa politică după 1990, au schimbat până în prezent trei sau patru partide şi mereu îşi caută o <stea polară>.
Deci, răspunsul este simplu : [m-am înscris în Partidul Naţional Ţărănesc] pentru că aici găseam răspuns la marile întrebări care frământau pe românii din perioada aceea, găseam o istorie glorioasă şi, cred eu, găseam şi o orientare pentru viitorul ţării româneşti.”
Cercurile de studii
„Eu am fost student la Litere Filosofie şi Drept. În general, atunci se practica această metodă de a îmbrăţişa două ramuri care oarecum erau complementare şi cum eu am înclinat mai mult înspre partea literară, nu am profesat niciodată ceva în legătură cu pregătirea juridică. M-a ajutat însă foarte mult în perioada parlamentară [de după 1990], de aici desele mele intervenţii în perioada Constituantei.
Erau mulţi tineri care s-au înscris în acea vreme în Partidul Naţional Ţărănesc ?
Da, sunt câţiva cu care m-am întâlnit pe traseu: Corneliu Coposu, de exemplu, care era cu doi ani mai mare ca mine, era student la Drept ; Ion Raţiu cu care am fost chiar coleg de an la Drept şi, dacă stau să mă gândesc bine, aş putea să mai enumăr câteva figuri de intelectuali care au fost fie profesori universitari, fie judecători, oameni de seamă în profesia lor.
Cum îşi desfăşura activitatea tineretul ţărănesc în acea vreme?
Încă din perioada în care eram eu la Cluj, fiinţau cercurile de studii ale partidului. Cercuri de studii care îşi ţineau şedinţele cu o anumită regularitate – lăsând la o parte perioada de examene când nu mai erau frământaţi studenţii de probleme politice, erau frământaţi mai mult de acele ale trecerii examenelor. Dar, în general, aceste cercuri se desfăşurau cu o anumită regularitate, la ele participau şi personalităţile din partid, profesori universitari care făceau parte din partidul nostru, academicieni, deputaţi, senatori şi se făcea cam ceea ce se practică şi astăzi, adică un fel de osmoză între generaţii, fără distanţarea aceasta pe care o produce la unii vârsta sau la alţii teama – vorbesc de cei tineri, care, în momentul când apar unii din altă generaţie se intimidează, sau aşteaptă numai îndemnuri. În felul acesta, comunicarea aceasta directă putea să ducă la ceea ce am spus mai înainte, osmoza între generaţii.”
„Asta face parte din educaţia unui tânăr”
„Eu, la data aceea, aveam 17 ani ; n-am îndrăznit să urc dintr-o dată, am mers treptat şi mi se pare că asta face parte din educaţia unui tânăr, să nu se supraevalueze şi să nu dorească mai mult decât ce i se… – cum spun ardelenii – <i se compete>! Adică, ce i se cade. În esenţă, am căutat să contribui la lupta de idei a partidului şi am devenit colaborator al ziarelor partidului, din Cluj. Acestea erau: Patria – oficiosul partidului – şi România Nouă, un alt oficios, tot cotidian, care era mult mai apropiat de Iuliu Maniu. […] Am început cu colaborări literar-culturale şi, treptat, am urcat spre cele politice. De altfel, am şi devenit la acea vârstă membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal, la 21 de ani. Şi am publicat atuncea nişte lucrări citate acuma în lucrările care se ocupă de trecerea mea prin veac, prin lume, şi care au fost remarcate chiar de oameni de seamă, ca de exemplu [George] Călinescu şi alţii, din cei care exersau critica literară a vremii. ”
„Maniu era impresionant”
„L-am văzut prima dată pe Iuliu Maniu – nu în fotografii, ci ca persoană fizică – la el acasă, adică la Bădăcin. Bădăcin era locul de… nu de naştere, că s-a născut în Şimleu, dar locul unde avea casa părintească. Şi cu ocazia zilei de 1 decemvrie 1933 – deci, când eram în anul I de studiu – un grup de studenţi a plecat cu autobuzele de la Cluj la Bădăcin. Şi cu această ocazie l-am văzut prima dată pe Maniu. Sigur că era impresionant pentru un băiat abia ieşit de pe băncile liceului ! Şi atuncea cineva a avut ideea asta năstruşnică să facă o reformă a învăţământului, reducând anii de studii ai liceului la şapte clase. Atunci, clasele erau… clasa a I-a de liceu corespundea cu a V-a de astăzi, deci închipuiţi-vă că am terminat şapte clase, cum ar fi astăzi 11 clase. Şi pentru un tânăr de 17 ani întâlnirea cu o personalitate de care ai auzit în casă, în istorie, în viaţa publică, în ziare, nu putea fi decît impresionantă. ”
„Un discurs istoric”
„Un moment absolut deosebit pe care ţin să-l consemnez este cel din 1936, deci eram mai mare şi am luat parte la o întrunire care a avut loc la Vinţi. De ce la Vinţi, fiindcă Iuliu Maniu, după ce Partidul Naţional Român a abandonat tactica <pasivităţii> – tactică ce preconiza abţinerea de la viaţa parlamentară ca un protest faţă de nerespectarea drepturilor românilor din Transilvania – în 1905 partidul a schimbat tactica. Şi-n 1906 Maniu a ajuns şi el în Parlament, ca deputat de Vinţi… Şi acolo a candidat în continuare, până când a ajuns prim-ministru şi când trebuia să reprezinte capitala, pentru că aşa o cereau regulile naţionale, adică nu puteai să reprezinţi ţara dintr-o circumscripţie laterală…
Şi, deci, am mers acolo [la Vinţi], pentru că… practic, se ştia într-un fel în cercurile noastre că Maniu va face acolo o declaraţie extraordinară. În ’36 începuse Carol al II-lea să domnească autoritar, să-şi manifeste propensiunea sa spre dictatură, să nu mai ţină seama de regulile democratice, să fie supus mai mult presiunilor celor din jur, adică ale camarilei, să-şi neglijeze familia – adică pe regina-mamă, mama lui Mihai I, soţia lui – şi să fie cunoscut ca iubit al doamnei Lupescu, deci se ştiau toate acestea. Şi se anunţa că Iuliu Maniu va lua o atitudine fermă în problema monarhiei, în problema democraţiei, în problema constituţionalităţii.
La această adunare am fost prezent şi am admirat – aşa cum am relatat într-una din însemnările mele – am admirat fermitatea, dar şi politeţea aulică a personajului. El vorbea despre Majestatea Sa care trebuie să reintre pe linia regulilor constituţionale, să întrerupă orice legătură cu doamna Lupescu şi nu ceva pe linia – pe care o practică, din păcate, unele ziare şi astăzi şi o practicau şi atunci – unor cuvinte tari, cuvinte-măciucă, cuvinte insultătoare la adresa celor două personaje. Toate acestea spuse pe un ton care arăta convingerea intimă că nu este vorba de o intrigă, că nu este vorba de o ranchiună, că nu este vorba de o poziţie personală, este vorba de o poziţie în interesul naţiunii. Că, din moment ce regele – care, potrivit Constituţiei, trebuia să domnească dar nu să guverneze – începea să guverneze, se puteau întrevedea zonele nenorocirilor viitoare, care din păcate au venit. Ele au dus în cele din urmă la acel guvern al Frontului Renaşterii Naţionale, peste… nu mai mult de doi ani, în 1938, parodia îmbrăcării în uniforme… parcă-l văd şi astăzi şi pe Iorga, cu barba lui de patriarh, îmbrăcat în uniformă albastră, în chip de consilier regal, membru al Frontului Renaşterii – adică o serie de oameni de dimensiuni imense din punct de vedere cultural [care] au dovedit că din punct de vedere politic nu ştiau să spună un <veto> ambiţiilor regelui şi ambiţiilor personale. Şi au marşat… Această <marşare> a dus la imitarea procedeelor practicate de dictatori, adică: desfiinţarea partidelor politice, abolirea democraţiei, la un moment dat un început de cochetare cu sistemul hitlerist şi de neglijare a alianţelor tradiţionale. Încât, pe rând, România s-a găsit izolată. Şi când au venit marile lovituri ale istoriei, România a fost absolut singură!
Deci, consider acel discurs de la Vinţi la care am asistat un discurs istoric care dădea un răspuns public tuturor revoltelor împotriva devierilor monarhiei de la îndatoririle ei. Deci, Maniu a pus ideea de ţară şi de interes general deasupra intereselor de partid. Ştia foarte bine că niciodată acest partid nu va mai veni la putere în timpul cât era Carol rege! ”
[Interviu de M. Conovici şi S. Iliescu, 1999]
