Silvia Kerim: “În 1968 a avut loc o deschidere, au fost mai multe emisiuni culturale.”
Venirea comuniștilor la putere a adus schimbări majore în structura programelor difuzate de Radio. S-a pus un accent deosebit pe emisiunile politice, de propagandă, care au acoperit majoritatea timpului de difuzare. Astfel, în 1950, emisiunile politice au însumat 1971 de ore, în timp ce emisiunile pentru copii au avut doar 98 de ore. Situația a rămas neschimbată și în următorii ani: în 1958 Radioul a transmis 2707 ore emisiuni politice, 799 ore emisiuni culturale și 694 ore emisiuni penru copii. În 1958 programul muzical a reprezentat 36% și cel vorbit 64% din Programul I, iar din Programul II – cel vorbit a fost 25% și cel muzical 75%. Trebuie precizat că din programul muzical 35 % era muzică populară și muzică de mase. Această situație avea să se schimbe în 1968, când a avut loc o oarecare deschidere, când în programele Radio au intervenit unele modificari, când și-au făcut loc mai multe emisiuni culturale. Martoră la această deschidere a fost Silvia Kerim, care între 1968 – 1971 a fost șefa Secției de Artă.
„Am avut norocul ca Ioan Grigorescu să vină la Radio pe post de vicepreşedinte. Această numire a coincis cu deschiderea [din 1968]. Eu lucram la Redacția Culturală şi până să vină Grigorescu mi s-a încredinţat să fac mai multe emisiuni, printre care “Jurnale celebre” și “Atlas Cultural”. Când a venit Ioan Grigorescu la Radio, mintea lui luminată a născut fel de fel de idei, printre care şi crearea “Revistei Literare Radio” pe care mi-a dat-o mie. Asta se întâmpla prin 1967 sau 1968. Ioan Grigorescu a crezut că se poate face o astfel de emisiune cu foarte mare ambiţie. Am să vă dau doar sumarul primei ediţii: cuvântul înainte era rostit de Arghezi, cronica ideilor o făcea Vladimir Străinu, despre poeţii debutanţi vorbea Miron Radu Paraschivescu. La dialogul internaţional, l-am înregistrat prin telefon pe Pierre Seghers, care editase multe cărţi. Îl înregistrasem şi pe Luis Aragon – un scriitor comunist destul de cunoscut. Și toate astea se puteau. Și în fiecare săptămână la „Bloc-notes” semna Eugen Jebeleanu. De ce vorbesc de Ioan Grigorescu? Pentru că el a născut ideea asta. “Revista Literară Radio” ieşea din tipare şi ca anvergură şi ca problematică. Vladimir Străinu era abia ieşit de sub o umbră neagră şi de sub interdicţie. La Miron Radu Paraschivescu nu ştiai niciodată ce va spune. Cam la fel se întâmpla şi cu poeziile pe care le dădeam. Am dat foarte multe traduceri. Sigur că toate astea s-au întâmplat pentru că a existat un om – Ioan Grigoescu – care a vrut să facă treabă şi ne-a ajutat și pe noi s-o facem, ne-a acoperit cu spatele său, nu foarte puternic pentru că nu a stat mult timp în funcție. Lui Ioan Grigorescu îi datorez faptul că am fost numită şefa Secţiei de Artă. N-a durat decât un an toată povestea asta, însă Radioul merita ascultat. Era “Atlasul Cultural“, care era plin de personalităţi care începuseră să călătorească şi să povestească cam ce se întâmplă în lume pe vremea aceea. În afară de activişti, ştiţi bine că nu se circula în afara țării, şi această emisiune era o uşă, o poartă largă deschisă către lumea civilizată. În perioada aceea Ruxandra Garofeanu a făcut mai multe emisiuni de artă plastică: “Arte Vizuale” și “Vocile artei moderne.” Se obţinuse o colaborare cu R.T.F.- cu Radiodifuziunea Franceză. În numele acestei colaborări nişte oameni de cultură, nişte artişti, critici francezi au venit în România şi în același timp a reuşit să plece o echipă în Franţa, stabilindu-se un dialog între minţi şi suflete. R.T.F.-ul ne-a dat gratuit nişte benzi de magnetofon în care era George Chardonier – un mare critic de artă. El îi cunoscuse personal pe marii artişti plastici, nu numai francezi, dar și din America Latină unde circulase destul de mult. Și George Chardonier înregistrase multe dialoguri cu mari artişti plastici. Emisiune care se numea “Vocile artei moderne” dura vreo zece minute. Având la dispoziţie această bandă, noi îl auzeam pe [Alberto] Giacometti vorbind două minute în franceză, după care se fila şi [Dan] Hăulică începea să vorbească despre ce-a însemnat pentru arta modernă Giacometti. Apoi au venit “Tezele din iulie” şi a fost totul măturat de tăvălug. Oameni de bună credinţă au existat în continuare, din fericire, pentru că mult timp Radioul a putut fi ascultat, în bună parte ferit de mincină. De pildă, o emisiune cu care eu n-am avut legătură directă, se chema “Moment poetic”. 90% din poezii au fost de cea mai bună calitate şi sigur că între ele trebuiau strecurate şi acele jalnice creaţii făcute la comanda partidului. Altminteri, emisiunea ar fi fost desfiinţată. Tipul ăsta de compromis nu este de condamnat. (….) În acea perioadă de deschidere, de pildă la emisiunea “A şaptea artă” lăudai un film, să zic “[Ultimul] Samurai” [cu Tohiro Mifune], dar în acelaşi timp trebuia să găseşti pe cineva care să laude o idioţienie în care după exemplul secretarului de partid se luau alţi muncitori etc., etc. Sigur că s-au găsit şi se vor găsi întotdeauna oameni care pentru un ban sau ca să îşi susţină colaborarea la Radio, scriau despre asta. Într-un fel, poate că a fost bine c-au existat astfel de oameni, pentru că dacă ei n-ar fi scris la rubrica “Ce e nou pe ecrane“, dacă n-ar fi lăudat sau n-ar fi menţionat cât de cât filmul cu pricina, nu mai trecea toată emisiunea.
Dacă filmul era foarte prost, cel care semna, dacă era abil şi cât de cât bine intenţionat, lăuda imaginea dacă dădea peste un operator bun. Sau lăuda jocul actorilor, pentru că un [Gheorghe] Dinică, în orice rol l-ai pune este convingător chiar dacă scenariul este imbecil. A existat şi tipul ăsta de critică. (…) În august 1971 a fost o mare şedinţă când toată redacţia culturală am fost luată la rost. Au avut atunci de suferit cei care lucraseră la “Teatrul la microfon”, emisiunile pentru tineret. N-a scăpat nimeni de acea şedinţă plină de acuze. Au fost mulţi oameni care au stat la masa acoperită cu o pânză roşie, care ne-au cerut nouă să ne punem cenuşă în cap pentru nişte lucruri pe care, spre lauda lor, tot ei le lăsaseră să treacă. Numai că acum trebuiau să dovedească şefilor mai mari că ei atunci au greşit, că s-au lăsat influenţaţi. Și atunci, pentru că lucrurile au evoluat urât, s-a spus că nu mai pot să rămân şef de secţie decât dacă intru în partid. Eu n-am vrut să fiu şef. Am vrut să fiu un om cu talent, care dacă munceşte pe mica lui brazdă reuşeşte. Am făcut acea cerere nenorocită de intrare în partid. A fost o şedinţă foarte urâtă, care a fost deturnată de cineva care a spus că eu aş fi un element duşmănos, care urăşte regimul comunist. Spectacolul acelei şedinţe, în care toţi erau colegi de-ai mei, în afară de un tovarăş secretar de la sectorul de partid care a venit să ia aminte ce element ticălos vrea să se strecoare în PCR, m-a dezamăgit. Am fost sfătuită să mă bat, să mă lupt, să demonstrez că a fost o mare nedreptate. Lumea a fost şocată. Am preferat să plec din Radio, păstrând nişte amintiri frumoase”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
