Traian Stoica: “Am făcut un nou repertoriu la Teatrul radiofonic.”
La sfârșitul anilor ‘40 și începutul anilor ‘50, cu toate că accentul se punea pe emisiunile politice, la Radio s-au difuzat săptămânal emisiuni culturale din care patru sau cinci emisiuni „Teatrul la Microfon”. Având în distribuție mari actori ai teatrelor din București, aceste emisiuni s-au bucurat de o mare popularitate. S-a hotărât să se facă schimbări, să fie introduse lucrările autorilor sovietici. Așa că în 1947 Comitetul Central al Partidului Comunist Român l-a trimis la Radio pe Traian Stoica ca șef al Secției Emisiuni Teatrale. Cu toate că nu avea experiență în presă (câteva cronici la Viața Românească), Traian Stoica a realizat în anii cât a lucrat la Radio (1947 – 1956) un nou repertoriu la Teatrul la Microfon. A fost o perioadă de muncă, de schimbări, de luptă cu birocrația de care Traian Stoica își amintește într-un interviu care se păstrează în Arhiva de istorie orală.
„Am început să lucrez efectiv la Radio din anul 1947, când am fost trimis să lucrez aici de Secția C.C.-ului. Nu știu dacă era vorba de dosar. Aveam unele legături prin Radio și eram cunoscut destul de bine de Matei Socor, care era atunci director general al Radioului. Și mi s-a dat să lucrez ca șef de Secție la Emisiunile Teatrale. Aici șefia o avea poetul Horia Furtună. Tot aici lucra și Dem Psatta, care era un om de teatru. În perioada interbelică emisiunile de teatru la microfon prinseseră un contur. După câteva zile intenția mea a fost să reînnod tradiția teatrului radiofonic interbelic, cu emisiunile de teatru care erau difuzate după 23 August 1944. Nu se mai mergea pe stimularea unei creații originale românești, nu se mai mergea pe o stimulare a scenariului radiofonic. Emisiunile de teatru nu erau ascultate din cauză că nu ofereau un repertoriu care să atragă, să placă. Se mergea în special pe înregistrările făcute în sălile de teatru. Asta era preocuparea principală a colectivului care lucra la Teatrul radiofonic: să înregistreze spectacolul care se producea pe scenele teatrelor. Ei înregistrau aceste spectacole, veneau în studio cu benzile, fonotecau, făceau toaleta și se dădeau în emisie. Însă ce se întâmpla? Erau foarte greu de urmărit. Pentru că nu se înțelegea ce spun actorii. Ei nu erau plasați întotdeauna așa cum trebuie față de microfoane, față de instalația radiofonică. Pe urmă, nu toate spectacolele meritau să fie înregistrate ca repertoriu, ca interpretare. Se dădeau în emisie piese de teatru care țineau și trei ore. Era imposibil ca un ascultător să poată să urmărească în mod consecvent această emisiune. Și pe urmă erau foarte multe evenimente festive care trebuiau marcate și de către emisiunile de teatru. Se făceau o mulțime de montaje literar-muzicale. Ele erau bine făcute de oameni de meserie, însă nu erau pe placul publicului. Montaje cu 1 Mai, montaje cu 23 August, montaje cu Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, montaje cu nu știu ce… Aceste montaje aveau darul să micșoreze interesul pentru emisiunile de teatru. În fața acestor lucruri am pus pe hârtie un repertoriu care se identifica oarecum, fără să fie didactic, cu o istorie a teatrului. O istorie a teatrului universal și o istorie a teatrului românesc. Am selectat piese din toate epocile, din toate timpurile. Acest repertoriu era făcut pentru a fi adaptat radiofonic, pentru a face dintr-o piesă de teatru un scenariu radiofonic. O adaptare. Și m-am gândit și la producțiile originale, producțiile autohtone. La fixarea acestui repertoriu nu a contrbuit nimeni. Nu am cerut ajutor nimănui, de fapt, nu aveam cui să-i cer. Absolut singur am hotărât acest repertoriu: Aristofan, Shakespeare, Victor Hugo, Schiller, Goethe… de la noi Barbu Delavrancea, Mircea Ștefănescu, Tudor Mușatescu.… ce să mai vorbim de Caragiale! M-am gândit, fără îndoială, și la repertoriul românesc. Problema se punea așa: eu aveam patru-cinci premiere pe lună. Ele se dădeau duminica și câteodată, sâmbăta. Câteodată, ajungeam și la șase premiere pe lună. Și întodeauna aveam grijă să am o piesă românească. Din repertoriul rus dădeam Cehov, Gogol …. Aveam o piesă la o lună, o lună și jumătate… se completau, una din repertoriul sovietic cu una rusească. Vreau să vă spun că am găsit în repertoriul sovietic piese bune…. Sigur că erau și piese care erau tendențioase, lozincarde, dar erau și piese bune.
Eu am făcut repertoriul și l-am prezentat directorului Emisiunilor Culturale, Ene David. Ene David a luat repertoriu sub braț, și cu mine alături a mers la Matei Socor, directorul general al Radioului. Matei Socor l-a văzut. Eu i-am expus liniile de dezvoltare în viitor ale teatrului la microfon. Și el mi-a spus: “Mâine dimineață, la ora 10, convocăm Colegiul Radioului și prezinți repertoriul și ce mai e de făcut pe lângă acest repertoriu.” A doua zi am prezentat repertoriul, am expus pe larg intențiile mele. Sigur, a fost o chestiune de bani. Factorul economic a spus: “Ne costă foarte mult! Când înregistrăm din teatru nu ne costă nimic. Așa, trebuie să plătim actori, trebuie să plătim autori.” Și eu am răspuns: “Ca în orice teatru, fixați-mi un buget. Un leu, zece lei, cât vă lasă inima. Și eu mă limitez în cadrul acestui buget. O dată pun o piesă de două personaje, și o dată o piesă de douăzeci de personaje.” După câteva ore de discuții mi s-a aprobat repertoriul”.
[Înregistrare realizată de Virginia Călin, 1998]
