Traian Stoica: “Toate piesele de teatru difuzate au fost foarte bune.”
La începutul anilor ’50, teatrul difuzat la Radio a întâmpinat dificultăţi serioase din partea vigilenţei ideologice şi a cenzurii. Un spectacol de teatru, până să fie dat pe post, era vizionat de mai multe ori de cei care aprobau difuzarea. Desigu, că în prima linie era pusă dramaturgia rusă și sovietică. Au fost puși Tolstoi, Cehov, unele dramatizări făcute din Dostoievski. Dar s-au strecurat și autori români, în special Caragiale. “Teatrul la microfon” difuzat de Radio a reușit să ajungă printre emisiunile cele mai ascultate. Cum s-a ajuns la o asemenea performanță? Datorită unui repertoriu ales cu grijă, a unor actori de mare valoare și a unor regizori cu talent. Traian Stoica a fost directorul Teatrului radio între 1947 – 1956 și într-un interviu acordat Secției de istorie orală și-a adus aminte cu mare plăcere de acei ani, de marii actori și regizori cu care a lucrat.
„În timpul activității mele, emisiunea “Teatrul la microfon” prezenta o organizare complexă, în sensul că regizoratul nu era despărțit de redacție, ci regizoratul și redacția constituiau un loc de muncă omogen. Era o secție. Regizoratul era, cum e și acum, format din regizorul artistic, regizorul de studio, regizorul muzical, regizorul tehnic. Era un colectiv mare, complex și am căutat să fac o echipă. Și cred că am reușit să fac din redactori și din regizorii diverși și diversificați pe specialități, o echipă care ajutându-ne reciproc, a reușit să facă niște emisiuni care au sedus, au atras publicul. Datorită acestei echipe s-au putut realiza niște emisiuni care, cu toată modestia, constituie o bună parte din fondul de aur al Radioului pe linie teatrală. Ascultând zi de zi, ceas de ceas, minut cu minut, interpretările îmi sunt familiare vocile marilor actori. Îmi amintesc vocea profundă a maestrului [George] Calboreanu. Îmi amintesc de glasul distinct, de un retorism esențial, sugestiv al lui [George] Vraca. Îmi amintesc de expresivitatea muzicală a interpretării maestrului Ion Manolescu. Am spus interpretare muzicală pentru că maestrul avea un fel extraordinar de sugestiv de a spune și un cuvânt silabic – “da” sau “nu” – să-i dea pregnanța sonoră adecvată. Și acum, îmi amintesc vocea unei mari artiste – Sonia Cluceru. Și îmi amintesc interpretarea subtilă, glasul de mari virtuozități expresive a lui Radu Beligan. Care este echipa cu care am lucrat? Să amintesc pe regizorul, pe uriașul cu inimă tinerească care a fost Mihai Zirra. Am amintiri extraordinar de frumoase despre regizorii tehnici cum au fost inginer George Voican, inginer Gabriela Barca. A fost o echipă, nu numai de oameni dăruiți cu har dar și cu pasiune. Ca redactor, am fost destul timp cam de unul singur. L-am depistat, ca pe un om cinstit și cu un extraordinar bun-simț, pe Leonard Efremov, pe care l-am adus în Redacția Teatrului Radiofonic pentru faptul că știa foarte bine limba rusă și mă ajuta să depistez dramaturgi contemporani sovietici. Am avut o simpatie față de el de la prima întâlnire și am propus angajarea lui. Pe urmă el a devenit ginerele dirijorului Constantin Popescu. Rodica Popescu, fata maestrului Popescu, care lucra tot în colectivul nostru, s-a măritat cu Leonard Efremov. Am propus [regizorului] Mihai Zirra să facem un “Azil de noapte” dar mi-am exprimat dorința ca în acest “Azil de noapte” să punem în distribuție toți marii actori pe care-i avem,. Și așa s-a făcut că în “Azilul de noapte” “ am avut întreaga floare actoricească a Bucureștiului: [Gheorghe] Storin, Maria Filotti, [Vladimir] Maximilian, [Ion] Manolescu, [Gheorghe] Timică… Acolo am ascultat cum își depănau amintirile Storin cu Maria Filotti. Am ascultat momentele pe care le evocau ei când erau tineri. Când Maria Filotti – “Mișa” – cum îi spunea Storin a absolvit Institutul de Teatru, Conservatorul… atunci Storin cu vreo doi-trei actori și cu două-trei actrițe, au luat o trăsură și s-au dus la Șosea. Și îi spunea: “Ce frumoasă erai, Mișo, dragă! N-am să uit niciodată acel drum în trăsură, la Șosea…” Era în jurul acestei mese [din camera unde se făceau repetiții] o mare parte din floarea actoricească a Bucureştiului. (….) Mi-e foarte greu să spun care au fost cele mai bune spectacole. După părerea mea și a criticilor de atunci, după aprecierea publicului, toate au fost foarte bune. Și nu datorită mie. Datorită regizorilor pe care i-am avut și datorită extraordinarei pleiade de mari actori ai teatrului românesc. Când am avut în distribuție pe Ion Manolescu, pe [Nicolae] Băltățeanu, pe [Nicolae] Brancomir, pe Lucia Sturdza-Bulandra, pe fermecătoarele surorile Cocea – Tanți și Dina -, pe maestrul [George] Ciprian, când am avut în distribuție pe [Gheorghe] Storin, pe [Grigore Vasiliu] Birlic, pe Niki Atanasiu, pe [Ion] Talianu, pe [Alexandru] Giugaru, care a făcut un rol genial în “Primarul“ lui Gogol. Când am avut în distribuție asemenea mari artiști și când am avut regizori ca Mihai Zirra, ca Moruzan [Constantin], Paul Stratilat, Moldoveanu, Sică Alexandrescu… Când am avut asemenea talente nu se putea să iasă o emisiune mediocră. Au fost emisiuni care au fascinat. A fost “ Intrigă și iubire”, a fost “Edmond”, a fost “Rusalka”, făcute de prietenul meu George “Ginel” Teodorescu – un regizor foarte bun. Când am avut asemenea talente, mai poți să faci vreo gradație? De-aia am spus că toate au fost foarte bune. Se lucra cu foarte mult entuziasm, fără nici o rezervă. Marii noștri actori, marii noștri regizori, erau de o disciplină exemplară. Sunt nostalgic. E un sentiment omenesc. Cum să nu fiu nostalgic după niște emisiuni care erau strălucite? Vorbim de teatru. Am făcut “Prinț și cerșetor” în care a jucat artista Silvia Chicoș care a interpretat un rol dublu: pe prinț și pe cerșetor. A interpretat magistral. Mai poți să mai vorbești despre propagandă? Sigur că inițial eu am plecat la drum cu gândul de a fi propagandist, pentru a cultiva în ascultător sentimentul frumosului și pentru a-l informa. Era mare lucru să-i prezinți în mod atractiv niște culmi ale culturii universale. Așa am pus noi în undă “Aristofan”, așa l-am pus noi în undă pe Shakespeare, pe Goethe, pe Shiller, pe Cehov, și pe ai noștri – Barbu [Ștefănescu] Delavrancea, Caragiale, Tudor Mușatescu, Mircea Ștefănescu, [Alexandru] Kirițescu… Vreau să spun o chestie: actorii, regizorii pe timpul acela nu erau predominați în nici un fel de un sentiment mercantil. Sigur că erau plătiți. Dar o făceau pentru conștiința lor. Nu mi-am închipuit ca o doamnă a teatrului ca Sonia Cluceru sau ca [Lucia] Sturza-Bulandra să spună: “ Cât îmi dai să fac rolul?”. Făcea rolul cu toată pasiunea. Și încasau banii fără nici un fel de protest. (…) Când Marin Preda era oarecum ostracizat de către oficialitate, dat la o parte, în toate bilanțurile era dat ca exemplu negativ, în acele momente, cu complicitatea unui om de mare suflet care era conducătorul Radioului, /…/ l-am luat pe Preda și am făcut două scenarii radiofonice care erau din lumea moromețiană – am văzut asta după ce-au apărut “Moromeții “. Cu ajutorul nostru a reușit să facă două scenarii radiofonice pe care le-am difuzat pe post. A fost satisfăcut și prin faptul că a apărut la Radio, pentru că era un moment dificil pentru el, și i-au prins bine și banii pe care i-a luat – pentru că pe vremea aceea onorariul pentru un scenariu era destul de substațial”.
[Înregistrare realizată de Virginia Călin, 1998]
