Autor: Alexandru Balaci
Moto: ”N-am pronunţat niciodată cuvântul nebun şi nici măcar alienat. Nu ştiu dacă termenul bolnav e cel mai potrivit. Poate că e mai cuminte să spunem chinuit”. (Alexandru Obregia).
Context
Alexandru Obregia a fost medic psihiatru, totodată inițiatorul ridicării Spitalului de Psihiatrie din București, care-i poartă astăzi numele. ((n. 20 iulie 1860, Iaşi – d. 24 iulie 1937, Bucureşti)
Viața și cariera
Alexandru Obregia s-a născut la Iaşi în 20 iulie 1860 şi a plecat la cele vesnice la 24 iulie 1937 la Bucureşti. Este întemeietorul (de fapt şi de drept) al Spitalului Central de Boli Nervoase şi Psihice din Bucureşti, care din 1998, a redevenit – după 75 ani de existenţă continua, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”.
A fost elevul profesorului dr. Alexandru Suţu şi a studiat morfologia sistemului nervos, schizofrenia şi paralizia generală. În 1888, la numai 28 de ani, îşi susţine Teza de doctorat în medicină la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În perioada 1888-1891 se specializează în psihiatrie şi neurologie la Berlin şi Paris, iar din 1893 devine medic primar psihiatru la Ospiciul „Mărcuţa”. Din 1905, devine directorul Ospiciului. În 1908, introduce, aplică şi publică – primul în lume – în practica medico-chirurgicală puncţia suboccipitală, în 1909 devine – prin concurs – profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, (până în 1934), iar în 1922 este ales Preşedinte al Societăţii Române de Psihiatrie.
Povestea spitalului care-i poartă astăzi numele a început în 1906, când profesorul Alexandru Obregia și primul-ministru Gheorghe Grigore Cantacuzino (”Nababul”) au propus o lege pentru înființarea unui ospiciu, lângă București, pe un teren deținut de Eforia Spitalelor Civile, între Filaret și Văcărești. În 10 martie 1906, prin lege se alocă suma de 2.500.000 lei pentru ”clădirea unui ospiciu pentru alienați”, cu condiția ca întreaga construcție să fie ridicată în următorii doi ani.
Profesorul Obregia (11 decembrie 1860 – 24 iulie 1937) a luptat pentru aprobarea construcţiei, a participat direct la realizarea planurilor de proiectare și a decis structura de organizare, în calitatea sa de director superior tehnic și administrativ al instituției. Spitalul a fost gândit să fie cel mai mare din România și printre primele din Europa – avea 34 de pavilioane, cu 2.000 de paturi. Primul Război Mondial va întârzia inaugurarea spitalului, până în 1923.
Alexandru Obregia a fost între anii 1927-1930 director superior tehnic şi administrativ al Spitalului Central.
S-a retras în anul 1934, lăsându-i moștenire spirituală discipolului său, profesorul Petre Tomescu, cel care preia și conducerea spitalului. Despre cel care i-a fost mentor și model profesional, Petre Tomescu spunea: „Domnul profesor Obregia a făcut pentru psihiatria română tot atât de mult cât a făcut Pinel pentru cea franceză. Celebrul Pinel a scos pe alienaţi din lanţuri, profesorul Obregia a făcut ca bolnavii mintali care erau consideraţi incurabili, să fie trataţi în mod ştiinţific într-un spital admirabil, care se poate compara cu cele mai perfecte ale ţărilor civilizate, unde se vindecă mai mult de 40% din bolnavi“.
Profesorul Alexandru Obregia râmâne în istoria medicinei româneşti şi ca unul dintre cei mai remarcabili organizatori de medicină socială/sănătate publică pe care i-a avut România în secolul 20. Între 1899-1901 şi 1905-1907, prof. dr. Al. Obregia a fost director al Direcţiei Sanitare din Ministerul de Interne (director general al Serviciului Sanitar al ţării – post echivalent cu cel al Ministrului Sănătăţii), funcţie prin care a contribuit din plin la înfiinţarea şi dezvoltarea reţelei medicale şi sanitare din România. În 1900 la expoziţia de la Paris, serviciului sanitar român, organizat de prof. dr. Al. Obregia, i s-a decernat Marea Diplomă de Onoare. Tot în acelaşi an, a lansat planul naţional de construire a 34 de spitale, câte unul pentru fiecare judeţ – Spitalele jubiliare „Regele Carol I” şi de asemenea a organizat Secţia sanitară română.
Adevărat patriot, a învins cu spirit de sacrificiu vicisitudinile şi tragediile vremurilor: tulburările politice şi sociale grave, Primul război Mondial (1914-1918, când a fost arestat şi demis din funcţii de ocupanţi), marile transformări ale societăţii româneşti, realizate prin înfăptuirea României Mari (1918) şi reconstrucţia ţării devastate de războiul purtat pe întreg teritoriul României.
Bibliografie:
Calendar Rador
Revista ”Viața medicală”, http://www.viata-medicala.ro/IN-CAUTAREA-ISTORIEI-MEDICINII…-PRIN-SPITALE.html*articleID_3737-dArt.html https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Obregia;)
