Fruntaşul naţional-ţărănist Ilie Lazăr (1895-1976) s-a născut într-o veche şi nobilă familie maramureşeană. Urmaşul a şapte generaţii de preoţi (bunicul lui, un cărturar, a fost chiar protopopul greco-catolic al Sighetului) a ales să fie avocat şi om politic şi le-a făcut pe amândouă remarcabil. Urmase Dreptul la Cluj şi la Sighet, fusese delegat la Adunarea Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, activase pentru constituirea şi organizarea României Mari. Ilie Lazăr a fost foarte apropiat lui Iuliu Maniu, a fost un excelent orator, un om de acţiune, principial, iubit de moroşenii lui, admirat şi invidiat de mulţi alţii. După 1926 a fost ales parlamentar PNŢ în mai multe legislaturi – deputat de Maramureş – şi mai târziu şeful organizaţiei muncitoreşti a PNŢ. Apărător al regimului democratic, s-a opus vehement extremismelor de dreapta şi de stânga. Comuniştii aveau să îl ţină 17 ani (1947-1964) în cele mai dure închisori politice din care a ieşit slăbit şi bolnav. Însă eforturile sale de a-i salva pe evreii din Sighet în timpul pogromului au fost recunoscute: în Grădina Drepţilor între Popoare, lângă muzeul institutului Yad Vashem din Ierusalim, a fost sădit un pom ce poartă simbolic numele lui Ilie Lazăr. Compozitorul Harry Maiorovici a contribuit la aceasta.
Născut la Sighet într-o familie în care mama era de etnie evreiască, Harry Maiorovici (1918-2000) avea să devină un cunoscut compozitor de muzică de film (a compus muzica a peste 100 de filme), cu studii la Kinder Konservatorium din Viena (1938), apoi la Conservatorul din Cluj, clasa Compoziţie şi Dirijat (anii ’50). În perioada Holocaustului a fost dus în mai multe lagăre de concentrare germane din Ucraina şi Polonia, apoi la Oberlanzendorf şi Meidling, în Austria. Despre naţional ţărăniştii din Sighet, dar mai ales despre Ilie Lazăr – salvatorul multor evrei din Maramureş – Harry Maiorovici povestea până în ultimii ani ai vieţii, cu mare emoţie în glas.
„Evreii sunt fraţii noştri”
„Cam în 1900 şi ceva, eram copil, la Sighet, la şcoala evreiască – se numeşte Heder şcoala [primară], limba ebraică veche învăţam acolo – a mers un zvon că legionarii vor să facă nişte atrocităţi la Sighet şi toţi copiii eram foarte speriaţi de ce se va întâmpla. La Sighet erau cei mai mulţi evrei, erau mai mulţi evrei decât creştini, nu ştiu să vă spun exact 28 000 erau sau aşa ceva. Când s-a aflat acest eveniment, doctor Fidel Abriss, şeful comunităţii, adică Partidul Evreiesc, aşa era el atunci – un mare jurist – plus şi Iusepovici care era preşedintele Comunităţii Evreieşti cam pe atunci şi care au început să sesizeze Bucureştiul, pe Ilie Lazăr care era deputat de Sighet. Şi atunci Ilie Lazăr imediat a venit la Sighet şi a urcat la balconul [Hotelului] Coroana şi de-acolo a vorbit.
Şi ce s-a întâmplat?!.. Ţăranii erau ţărănişti, Sighetul era un oraş de ţărănişti. Şi tata era ţărănist. Şi au coborât toţii de-acolo şi tot drumul spre Vad, ştii, unde este Tribunalul, în partea cealaltă la Prefectură, era plin de ţărani. Veneau jos cu securi, cu ce se putea. Şi striga Ilie Lazăr: <Mă, fraţilor! Cine sunt evreii noştri?>, <Fraţii noştri!>, au strigat. <Sunt fraţii noştri! Îi lăsăm pe mâna proştilor?!> striga Ilie Lazăr cu vocea lui fantastică de bas. <Nu-i lăsăm!> În momentul acela s-a oprit toată mişcarea antisemită, adică toţi ce-au vrut să facă pogrom. Acest pogrom îţi dai seama ce era, să spargă uşile de la biserică… A fost oprit totul!
Se spune, domnule Harry Maiorovici, că cel mai frumos lucru în viaţa unui om este să sădeşti un pom. La Yad Vashem este un pom numit <Ilie Lazăr>. Acest pom numit <Ilie Lazăr> vi se datorează dumneavoastră…
Am contribuit la asta… [suspină emoţionat]”
Revederea
„Eram foarte bun prieten cu alt maramureşean care era Gheorghe Dăncuş, care a fost directorul Muzeului Etnografic din Cluj. Mihai Dăncuş, care este la Sighet director acum, tot prieten al meu – toţi sighetenii sunt fraţi, asta este vestită treaba! – îmi dă un telefon. Zice: <Harry> – sau Herşi, din copilărie – zice, <să vii în oraş!…> Treceam pe la el, beam o cafea, o ţuică, discutam despre ţăranii noştri din Maramureş. Zice: <Te rog frumos să vii astăzi la noi şi, dacă se poate, cât mai repede!> Şi vin.
Şi când intru la el, ce-mi dau ochii?! Pe Ilie Lazăr! Slăbit… Atunci a ieşit din spital. Slăbit! Şi el nu ştia ce ştiu eu. Şi-mi vine să plâng [chiar plânge]… M-am dus la el, l-am îmbrăţişat. Zice: <Tu eşti, Herşi?>, Zic: <Daţi-mi voie…> <Ce, daţi-mi voie? Servus, mă!>… Zic: <Veniţi la mine acasă> – soţia mea ştia tot despre el, îi povesteam, ştia. Vine la mine acasă. La pian… [am cântat] eu, la pian. <Hai, da …>, cânta şi el. Şi după aceea a cântat la noi la masă, mă rog…”
[Interviu de Ioana Niţescu şi Virginia Călin, 1997]
