În timpul guvernării, naţional-ţărăniştii au început reforme care priveau mai multe domenii. Au luat împrumuturi externe pentru stabilizarea leului, au acordat monopoluri unor firme străine; au elaborat legi pentru consolidarea statului democratic (de organizare a întreprinderilor publice, de organizare administrativă, de organizare a poliţiei generale, a jandarmeriei rurale), s-au preocupat de dezvoltarea agriculturii (legea organizării Creditului Funciar Rural şi a creditului agricol, legi de conversiune a datoriilor agricole, de revizuire a împroprietăririi). Cu toate acestea, Partidul Naţional Ţărănesc nu a reuşit să rezolve problemele agriculturii. Criza economică din 1929-1933 a afectat şi ea marea masă a ţăranilor săraci, incapabili să-şi plătească taxele. În 1933 Iuliu Maniu a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului (preluată de Alexandru Vaida şi apoi de Ion Mihalache), pentru a reveni, în 1937, în vremea ascensiunii partidelor naţionaliste de extremă dreaptă şi a pregătirilor regelui Carol pentru instaurarea unei dictaturi. La 11 februarie 1938 Carol a înlocuit guvernul lui Octavian Goga cu unul „consultativ”, la 20 februarie a abolit Constituţia din 1923, iar la 30 martie 1938 a dizolvat toate partidele. Dar Maniu şi Brătianu au declarat că PNŢ şi PNL vor funcţiona ca şi înainte şi şi-au păstrat nestingherite legăturile cu organizaţiile lor din ţară. În timpul dictaturii regale, fruntaşii mai intransigenţi ai PNŢ (cum au fost Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia) au fost ţinuţi câteva luni în închisoare, cu un regim mai puţin dur faţă de cel pe care aveau să-l cunoască în închisorile comuniste după 1947.
Gheorghe Pop, ţăran din Giuleşti, satul Lăzăreştilor, povestea cu mulţi ani în urmă despre fraţii Ilie şi Vasile Lazăr, despre ce au însemnat ei pentru comunitatea maramureşenilor şi pentru organizaţia naţional ţărănistă din zonă, conturând cu simplitate şi bun simţ potretele celor doi mari oameni ai PNŢ.
„Pentru Sfânta dreptate”
„Vă rog să povestiţi întâlnirea dumneavoastră cu Ilie Lazăr la Cluj, în anii ’60, atunci când avea domiciliul obligatoriu, după ieşirea din închisoare.
Eu am fost la Cluj şi ştiam că e în Cluj, însă nu ştiam unde. Şi cum găseai, dacă nu ştiai unde?! Am aflat de la un consătean ce era tot în Cluj, Cură Gheorghe zis <Găvoranu>, el era internat la T.B.C., cu acela eram înrudit în oarecare formă. […] El mă întreabă: <Nu ai fost pe la Ilie Lazăr?> Zic: <Nu am fost, că nu ştiu unde.> Şi îmi spune el, că a ştiut adresa – deoarece era ţărănist mare înainte – şi ne-a dat adresa, Cartierul Grigorescu. M-am dus în cartier şi m-am dus până am văzut strada. Când am văzut strada, am întrebat pe un cetăţean că blocul unde e. Îmi arată: <Tot înainte, la o distanţă de 100 de metri.> Şi mă duc la scară, mă duc şi apăs pe bumb [sonerie] şi deschide doamna. Pe doamnă nu o cunoşteam, era bătrână… <Doamnă, aici stă domnul Ilie Lazăr?> Zice: <Aicea.> Da’ doamna nu s-a prea speriat de mine, mi-o fi văzut portul şi o ştiut că sunt maramureşean. Şi, când deschide strigă, el era în altă cameră: <Măi, Ilie, haide că ţi-a venit un maramureşean!> Mă duc, dau mâna cu el şi îi spun cine sunt, mă sărută şi ne aşezăm la masă, pe urmă povestim. [Zice:] <Auzi, nepoate George, am stat 17 ani în închisoare pentru Sfânta dreptate!>… Şi de fapt aşa a şi fost.”
„Nu or sărit a-şi face moşii şi vilă”
„Maramureşul istoric era împărţit în patru: o plasă a fost la Ocna Şugatag, una la Sighet, una la Vişeul de Sus şi una la Dragomireşti. Şi fiecare plasă avea, aşa ca un judeţ, un prefect… dar îi spunea <jurat> pe vorba noastră. Şi Vasile [Lazăr] era sau jurat sau prefect, în timpul guvernării lui Iuliu Maniu. Şi cu Ilie [Lazăr] să vă spun… Tot am povestit [cu el, după ce a ieşit din închisoare] şi tot… apăi, m-a întrebat de tot felul din sat şi de nişte lemne de ce o fost la sat, adică le-a tăiat bolşevicii şi ne-o dat resturi…
Dar Ilie Lazăr ce v-a povestit?
El ne-a povestit din treaba lui, cum a fost deţinut la Canal, cum a lucrat… [cum i-au spus:] <Stai acolo, că ai fost ţărănist, chiabur…> – moşier nu a fost, că nu a avut atâta pământ ca să intre la moşieri.
Am înţeles că l-aţi cunoscut mai bine pe Vasile Lazăr…
Da. Pe amândoi i-am cunoscut, însă pe Vasile l-am văzut de mai multe ori, deoarece el a venit de mai multe ori în sat. Şi Vasile, când era prefect sau jurat cum v-am spus, nu o sărit a-şi face moşii şi clădiri şi vilă… era tot pe drum, tot pe drum. Umbla pe la prăvălii, cum era atunci şi cum sunt şi acum, privatizate… întreba preţurile, care cu cât vinde. Cei mai mulţi comercianţi erau atunci evrei şi întreba un evreu în Sighet: <Cum vinzi porumbul?> Şi [el] spune: <Cu atât…> <Uiii!>, zice, <pipărat îi! Pipărat îi… Ce face omul care nu are bani?> <Eu ştiu?!> <Moare de foame!> Şi el le punea preţul: <Dai cu atâta, nu mai mult, ca să poată trăi oamenii.>
Şi ei respectau până pleca el…
Atât!… [râde] […] Când venea prin sate, duminica mergea la biserică, mergea la biserică Vasile şi cânta în cor, cum se cântă la noi în cor şi citea el Apostolul, ceea ce era de cuvinţa cantorului să-l citească, îl citea el când era la biserică, că avea şi o voce excelentă că ar fi putut să fie artist.”
„Tot ei la numărat…”
„Tatăl dumneavoastră a fost în Partidul Naţional Ţărănesc până la desfinţare, până la sfârşit?
Până în ‘47…
Şi nu a avut de suferit din ‘44 până în ‘47 din pricina asta?
Păi, cum să vă spun, a avut de suferit, că nu era bine văzut de Partidul Comunist. Nu era văzut, deoarece era şi înstărit. […]
Tot satul era ţărănist?
Tot satul! […] La alegerile [din 1946] s-a votat la Ocna Şugatag, la reşedinţa de plasă, nu s-a votat ca acuma în fiecare comună. S-a votat atunci numai la reşedinţa de plasă. […] Ştiu că eram odată, când a fost votarea [din 1937], eram la şcoală, elev. Şi şcoala era acolo, pe stradă, pe lângă ea treceau oamenii la votare şi i-am văzut pe toţi… cu ciomege – nu toţi! – apăi, unii dintre ei cu cimege!
Dar asta când era? În ce an?
Asta era… să vă spun… în ‘37. Ştiu că mergeam la şcoală, înainte de a merge la Sighet…
Şi din ‘46 îmi amintesc atâta, că era atunci două partide, ăia ce a fost de bază: ţărăniştii şi liberalii, Partidul Liberal. Majoritatea erau ţărănişti. Erau şi liberali, dar mai puţin. […] A fost aicea un om, era el domn, dar el a fost moşier. Avea moară şi a fost tata meu la moară la el, după ‘44. Şi zice către tata: <Măi Petre, vine timpul [comuniştilor]… să spui [ca martor] a cui a fost moara asta a mea>, zice… Eu nu am ştiut de ce spune el aşa, el însă a cunoscut ce vremuri vin… […] El era liberal de fapt. Când era Brătianu la putere era ăsta, Dunca era jurat, pretor – acuma îmi aduc aminte. Şi când o fost ţărăniştii era Vasile [Lazăr]…
Îmi amintesc cum a fost la alegeri, că s-a votat… dar pe când o numărat voturile au ieşit comuniştii! Cu tot că nu a avut voturi, dar au ieşit ei. Că au fost tot ei, acolo, la numărat şi la toate şi le-au scos pe-ale lor, că a putut avea ţărăniştii mai mult sau liberalii, dar liberalii erau uniţi atunci, erau uniţi cu ţărăniştii. […] Vă spun, Dunca – a fost liberal – şi cu Vasile Lazăr – a fost ţărănist – şi-au luptat de-o mână, ei, atunci.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2001]
