Principiile economice ale Partidului Naţional Ţărănesc fuseseră elaborate de sociologul, economistul şi omul politic Virgil Madgearu (1887-1940). La început, acesta fusese preocupat de industrie, pe care o vedea ca fiind esenţială pentru dezvoltarea sănătoasă a fiecărei ţări. După Primul Război Mondial a început să susţină că instituţiile ţării trebuie să fie în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale predominante, aşa încât ţărănimea şi agricultura să fie principalele obiective ale guvernării în România. Dar criza economică mondială de la începutul anilor ’30 (care a lovit mai puternic ţările cu economie agrară) l-a făcut pe Madgearu să-şi modifice din nou poziţia şi să reevalueze industrializarea. Pe de altă parte, el a atribuit statului rolul cheie de coordonator, numind acest principiu „dirijism”. A devenit convins că planificarea şi coordonarea de stat erau esenţiale pentru ridicarea economiei româneşti. Prin teoriile lui, naţional-ţărăniştii au căutat o a treia cale de dezvoltare care să împace democraţia politică şi tehnologia occidentală cu structurile agrariene autohtone (celelalte două căi erau „europenismul” şi „tradiţionalismul”). Din punct de vedere politic, principiile lui Madgearu erau împotriva extremismelor, ceea ce avea să-l coste viaţa. La 27 noiembrie 1940, la scurt timp după instalarea guvernului cu componenţă legionară, un grup de asasini ai acesei formaţiuni de extremă dreapta l-a ucis în pădurea de la Snagov. Era aceeaşi echipă care l-a împuşcat şi pe profesorul Nicolae Iorga la Strejnic, în aceeaşi zi, câteva ore mai târziu.
Corneliu Coposu (1914-1995), om politic, avocat, gazetar, provenea dintr-o familie de preoţi greco-catolici. În primii săi ani de presă (1935-1940) a lucrat la cotidianul ţărănist de Cluj România Nouă. Pe Iuliu Maniu îl cunoştea din familie, iar atunci când era student a fost luat de acesta director de cabinet şi mai târziu secretar politic. „Între 1937 și pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu și, aș putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărțit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfășurată de el în perioada aceasta și aș putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile”, scria Corneliu Coposu în jurnalul său. Aceste raporturi pe care le-a avut cu liderul PNŢ fac mărturiile sale deosebit de valoroase. Iată câteva dintre ele, oferite într-un interviu acordat jurnalistului Eugen Preda pentru Arhiva de istorie orală, în 1995.
„Un adversar de temut al planurilor de expansiune germană”
„[La înmormântarea lui Virgil Madgearu] Maniu a avut nişte momente de emotivitate în care nu l-am văzut de multe ori… A ţinut o cuvântare în care a înfierat crima, a conturat apologetic personalitatea lui Madgearu… După terminarea serviciului divin, s-a dus la catafalcul lui Iorga, care era la trei metri, a depus un buchet de flori… şi înmormântarea a decurs fără incidente.
În aceeaşi zi, s-a convocat organul suprem de conducere – Delegaţia Permanentă a partidului. Maniu a făcut un expozeu şi a încercat să explice cauzele asasinatului. Asupra cauzelor asasinatului, fără îndoială dirijat de hitlerişti, la baza ordinului pe care l-au primit asasinii legionari de a-l lichida pe Madgearu, se găsea o dispoziţie dată de serviciul economic al Reich-ului care vedea în Madgearu obstacolul de căpetenie pentru infiltrarea germană în economia românească. Spack, faimosul economist german avea ca adversar teoretic – cu care întreprinsese o polemică serioasă şi de lungă durată – pe Madgearu care combătea teza <spaţiului economic> reclamat de Reich-ul german. <Lebensraum>-ul lor era combătut cu argumente ştiinţifice şi Madgearu demonstra că tendinţele imperialiste ale Reich-ului german nu numai că dăunează Europei de Răsărit, dar implică o răsturnare a concepţiei economice de echilibru european, deci era un adversar de temut al planurilor de expansiune germană. Iară nenorociţii ăştia de asasini erau probabil nişte executanţi fanatici ai unor directive care pe urmă se conturau şi din contextul evenimentelor petrecute după 1938, pe care Maniu le-a trecut în revistă. A arătat care a fost atitudinea lui Madgearu atât în Parlament cât şi în presa şi publicitatea timpului împotriva tendinţelor acaparatoare ale Reich-ului hitlerist. Pe urmă, a spus cum a blamat el tendinţa de instaurare a dictaturii în Germania, ce controverse a avut cu exponenţii partidelor de dreapta în Parlament, în speţă cu cuziştii care l-au şi ameninţat că acest rechizitoriu la adresa Reich-ului german va fi cunoscut de Reich şi nu va rămâne fără consecinţe. În sfârşit… tragedia prin care am trecut a făcut să memorez cu destulă precizie amănuntele legate de asasinarea lui Madgearu, adică mi s-au imprimat şi datorită emotivităţii şi stării de tensiune, era o stare de tensiune excepţională.
La înmormântare a participat, bineînţeles, şi doamna Madgearu, fratele lui Madgearu, care era un om de industrie, un industriaş din Galaţi şi toţi fruntaşii P.N.Ţ. Cu prilejul înmormântării nu s-au produs incidente; Antonescu şi-a respectat cuvântul, în sensul că printr-un comunicat semnat de el a blamat asasinatele în general, deplângând pe victimele acestor asasinate, sigur, în mod special pe Iorga şi pe Madgearu. Această asasinare a lui Madgearu, care era printre cei mai importanţi fruntaşi ai P.N.Ţ., a determinat o rupere totală a oricăror legături politice cu exponenţii de atunci ai Gărzii de Fier.”
„Invazia nemţească”
„Eu aş vrea să încadrez episodul acesta din toamna anului 1940 în legătură cu venirea nemţilor în ţară, în octombrie. Aveţi lucrurile astea în jurnalul dumneavoastră?
Da, sigur, cum nu?! Ştiţi că invazia nemţească a început pe timpul guvernului Gigurtu. Prima oară, emblema cu care au venit aici, au fost experţi în domeniul anumitor strategii militare, care vor servi ca instructori ai armatei. Primele detaşamente au fost limitate: 1.000 de inşi a fost prima invazie. Pe urmă au fost vreo 3.000 de inşi. Numai după ce a preluat Antonescu puterea, au venit cu tăvălugul.
La început, adică e vorba de vara anului 1940, sigur că prezenţa nemţilor aici a suscitat interes şi protest în acelaşi timp. Există notat protestul lui Maniu, adresat lui Manoilescu, pentru acceptarea unui număr aşa de mare de membri ai Wehrmacht-ului, cu o explicaţie: <Dom’le, înţeleg, aveţi nevoie de instructori, dar pentru armata română, pentru despărţământul de specialitate, ajung 10 inşi sau 20 de inşi, nu 1000 de inşi!>, pentru că prezenţa celor 1.000 de soldaţi nemţi însemnează altceva decât nişte instructori de specialitate. Ăsta era protestul făcut de Maniu… Manoilescu era ministru de Externe în guvernul Gigurtu”.
[Interviu realizat de Eugen Preda, 1995]
