Context
Stanley Baldwin s-a născut pe data de 03.08.1867, în Worcestershire și a trecut la cele veșnice pe data de 14.12.1947, în Astley Hall, lângă Stourport-on-Severn, Worcestershire. A fost un politician britanic, conservator, parlamentar și prim-ministru, între 1923 și 1937. El a condus guvernul britanic în timpul grevei generale din 1926 și crizei din Etiopia din 1935. În timpul Crizei Regale din 1936, Balwin a fost cel l-a convins pe regele Eduard al VIII-lea să abdice.
Viața în timpuri de criză
Baldwin a fost singurul copil al lui Alfred Baldwin, directorul companiei Great Western Railway. Tatăl lui Baldwin era prezent și în conducerea mai multor fabrici de prelucrare a oțelului și fierului. Tânărul a fost educat la Harrow și Trinity College, Cambridge. Imediat după finalizarea studiilor, a administrat o parte din afacerile tătălui său, până în 1908. Între 1908 și 1937, el a fost parlamentar, în Camera Comunelor.
În 1916 a devenit secretarul particular al lui Andrew Bonar Law, Ministrul Finanțelor (Chancellor of the Exchequer), din guvernul de uniune națională al lui Loyd George, în timpul Primului Război Mondial. Între 1917 și 1921, Baldwin a fost numit secretarul Ministerului Finanțelor, iar în 1921 a devenit președintele Camerei de Comerț. În octombrie 1922, fostul ministru al Finanțelor, Bonar Law și Baldwin au organizat opoziția conservatoare, care a ”arunat în aer” coaliția organizată de Loyd George. Pentru gestul acestuia, el a fost numit ministru al Finanțelor în noul guvern conservator, condus de Bonar Law. Datorită funcției pe care a deținut-o, Baldwin a fost trimis la Washington, în ianuarie 1923, pentru a negocia reducerea dotariei de război pe de care Marea Britanie o avea față de Statele Unite ale Americii. La finalul acestor negocieri, a fost criticat de opoziție pentru termeni mai puțini favorabili pe care i-a acceptat în numele regatului. În momentul în care sănătatea lui Bonar Law s-a depreciat, el a fost sfătuit de regele George al V-lea să se retragă de la guvernare și să fie format un alt guvern conservator. Regele George l-a numit pe Baldwin să formeze un nou cabinet.
Stanley Baldwin, prim ministru
Pentru șase luni, guvernul Baldwin a avut de rezolvat multiple probleme, precum criza generată de atacul Italiei fasciste asupra insulei Corfu și creșterea șomajului în Anglia. În luna octombrie a anului 1923, Baldwin a încercat să limiteze legea comerțului liber, care fusese introdusă de Bonar, însă ceilalți membri ai guvernului nu au dorit să-i ofere mandat, astfel că, guvernul Baldwin s-a prăbușit pe 22 ianuarie 1924. A revenit în funcția de prim-ministru pe 4 noiembrie 1924, după căderea guvernului laburist, condus de Ramsay Macdonald. Reformele economice propuse de Balwin, precum 40% impozit și creșterea la 50% a taxelor pe profit, alături de o taxă pe aur și pe țesături nu au reușit să redreseze situația economică, iar industria de la cărbune a fost prima ramură unde prețurile au ”explodat”. În 1926, minerii au ieșit la protest și au cerut condiții de muncă mai bune. Chiar dacă au fost sprijiniți de alte ramuri industriale, Baldwin a proclamat „stare de urgență” și a refuzat să accepte orice fel de negociere cu liderii minerilor. Pentru a securiza comerțul cu cărbune și fixarea prețurilor, guvernul Baldwin trece o lege care oferă imunitatea celor care stabilesc prețurile și fac comerț.
Prin urmare, procentajul de șomaj s-a mărit, iar la alegerile parlamentare din 1929, partidul conservator a fost învins de partidul Laburist și Balwin și-a prezentat demisia pe 4 iunie 1929. În cele din urmă, Balwin s-a reîntors în guvern, în timpul guvernului Macdonald. Din poziția de președinte al Consiliului director al guvernului, Balwin a propus un tarif protecționist de 10% pentru marfa importantă din Commonwealth, în cadrul Acordurilor de la Ottawa, între țările din Commowealth. În timpul ascensiunii lui Adolf Hitler, nazismul a fost considerat un pericol internațional, iar Balwin s-a temut că, ideologia promovată de Hitler s-ar putea extinde și în Anglia. El a început să promoveze primele politici de reînarmare a regatului, însă nu a reacționat în politica externă, de teamă că ar putea să ducă la un nou conflict.
Ultimul tren al lui Balwin
Între 7 iunie 1935 și 28 iunie 1937, Balwin a devenit prim-ministru. El nu s-a opus în momentul în care Germania a reocupat Renania, sau când Germania s-a implicat în Războiul Civil din Spania. În urma unui acord între Samuel Hoare, fostul Ministrul de Externe britanic și Pierre Laval, premierul francez, pentru a permite ocuparea Etiopiei de către Italia, guvernul Balwin a căzut în dizgrație și au început protestele în Anglia.
Acasă, dorința regelui Eduard al VIII-lea de a se căsători cu văduva Wallis Warfield Simpson a provocat un scandal care putea duce la distrugere încrederii populației în monarhie. Baldwin a reușit să-l convingă pe rege să abdice pe 10 decembrie 1936, mulțumind astfel opinia publică din Anglia. Întrucât nu a mai putut face față presiunii, Baldwin și-a prezentat demisia cinci luni mai târziu și l-a lăsat în locul său pe Neville Chamberlain.
Baldwin a fost înnobilat și s-a retras definitiv din viața politică.
Bibliografie
https://www.britannica.com/biography/Stanley-Baldwin
https://www.gov.uk/government/history/past-prime-ministers/stanley-baldwin
https://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/baldwin_stanley.shtml
RADOR – Alexandru Balaci
