În 1927, la un an de la formarea Partidului Naţional Ţărănesc, Dreptatea a devenit oficiosul partidului. Fusese ziarul Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat, dar acum, sub conducerea lui Virgil Madgearu, publica articole ce reflectau ideile politice ale PNŢ, toate supuse principiului respectării cu orice preţ a regimului democratic. Este de înţeles de ce existenţa Dreptăţii a fost zbuciumată în timpul regimurilor dictatoriale. A fost interzisă prima dată în vremea lui Carol al II-lea. La 23 august 1944 ziarul a reapărut ca publicaţie anticomunistă, motiv pentru care în câteva luni a fost din nou interzis, iar sediul său luat cu asalt de „forţele democratice”. În ultimii doi ani de existenţă (1946 şi 1947) şi-a păstrat tonul şi linia politică, în condiţiile în care puterea comunistă se consolida, susţinută de trupele sovietice ocupante şi cu acceptul puterilor occidentale. Ultimul director al Dreptăţii fost cronicarul de teatru şi ziaristul de mare talent Nicolae Carandino, arestat în iulie 1947 cu ocazia înscenării de la Tămădău.
Inginerul Ion Puiu (1918-2002) provenea dintr-o familie bucovineană, cu pământuri întinse, considerată de comunişti „familie de moşieri”. Vederile sale de dreapta l-au făcut să fie atras mai întâi de Frăţiile de Cruce din Politehnică, pe vremea studenţiei. În 1944 s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, iar în anul următor a devenit preşedinte al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc. A fost arestat în 1947, condamnat pentru activitate într-o organizaţie subversivă şi complot, primind ca pedeapsă 20 de ani închisoare. Eliberat în 1964 odată cu decretele de graţiere a deţinuţilor politic, inginerul Puiu avea să îşi manifeste şi în anii ’80 fronda faţă de regimul comunist: şi-a depus candidatura pentru Marea Adunare Naţională, gest care a atras represaliile Securităţii ceauşiste.
„Aici nu-i nimeni!”
„Am intrat în Partidul Naţional Ţărănesc în momentul în care mi-am dat seama că drepturile acestui popor şi în special libertăţile datorate naţiunii române sunt şi depind în mare parte de vitejia – cred că este ales cuvântul cel mai bun – a lui Iuliu Maniu.
Pe Iuliu Maniu îl cunoşteaţi dinainte sau l-aţi cunoscut atunci?
Îl cunoşteam dinainte şi mă cunoştea dinainte.
În ce împrejurări v-aţi cunoscut?
În momentul în care ziarul oficial al partidului a încercat să-l trădeze, atunci m-a numit pe mine, ca să fie absolut sigur că nu poate fi trădat. Şi, într-adevăr, a fost o tentativă, la un moment dat, de a trăda drepturile pe care le aveam noi la ziarul Dreptatea.
În ce sens?… Ce fel de trădare?
Trădarea e de un singur fel… şi anume să nu ţii seama de drepturile altora. […] Înainte de asta, eu, fiind printre puţinii ingineri care cunosc tehnica grafică, am preferat un angajament acolo [la ziar]. Angajamentul m-a găsit în momentul în care această tipografie a fost atacată. A fost atacată cu pistoalele în mână…
Când a fost atacată?
Păi, imediat după ’44, imediat după asta [în 1945]. Şi s-au oprit drepturile ei. […] Când a venit regimul comunist… Întâmplarea, doamnă, a făcut să vină la mine [mai demult] un muncitor cu dorinţa de a se angaja – că nu se trăia cine ştie ce comod. Şi eu spun: <Ce meserie ai dumneata?> <Zeţar> <Dom’le, eu zeţăream, dar de angajat te angajez, pentru că ştiu ce se întâmplă…> Omul n-a uitat acest gest şi când a fost [şi el în] atacul împotriva tipografiei, a intrat la mine în birou, s-a uitat şi a spus aşa: <Aici nu-i nimeni!>…
Pe urmă, Maniu nu era în Bucureşti… m-am dus la Brătianu. Brătianu m-a primit imediat, i-am spus ce s-a întâmplat, a spus că va reacţiona imediat şi aşa a făcut. Şi am rămas atunci cu această extraordinar de bună părere despre această familie Brătianu.”
„Nu mi-e frică”
„Când am fost la ziarul Dreptatea, [directorul Nicolae Carandino] a vrut să mă determine să apăr ziarul ăsta. La care, eu i-am spus: <Domnule Carandino, dar eu fac treaba asta demult! Fac treaba asta de la început şi tot mereu trebuie s-o repet şi o fac cu deosebită satisfacţie, din ordinul lui Iuliu Maniu>.
Vorbiţi-mi mai mult despre Iuliu Maniu…
Da… Am să vă fac un portret, după prima imagine despre Iuliu Maniu. Când te uitai la el, ochii lui îţi spuneau următorul lucru: <Nu mi-e frică!>, asta am învăţat de la Iuliu Maniu… Antecameră la el n-am făcut, erau în antecamera lui Maniu şi agenţii [Siguranţei] şi… [râde] Iuliu Maniu, către agentul care-l urmărea: <Dragule, de ce-ţi baţi capul? Dă încoace [raportul], că ţi-l fac eu!> Aşa că Siguranţa citea… de fapt, era raportul lui Iuliu Maniu.
În ’45 a fost mai multă agitaţie de stradă, au fost mitinguri, întâlniri, adunări, comuniştii aduceau muncitori care să spargă adunările partidelor democratice, vă mai amintiţi despre ele?
Cum să nu, cum să nu! Au atacat aicea, Piaţa Palatului, au atacat punând maşină lângă maşină…
La 8 noiembrie ’45…
Da… da… Noi aveam atuncea pe teren marii mutilaţi de război. Şi au sărit ăştia cu cârjele la ei şi fac gestul ăsta… nu ştiu cum, dom’le, parcă le-ar fi luat pe două degete, au ridicat camioanele alea [cu muncitori] şi le-au răsturnat! Când le-au răsturnat, a început să explodeze muniţia pe care o aveau ascunsă acolo. [Muncitorii] veniseră să ne scoată din Piaţa Palatului şi puneau camion lângă camion şi intrau în noi.
Au fost şi arestări atunci?
A, cum să nu!
Aţi văzut dumneavoastră cum erau ridicaţi oamenii?
Cum să nu! Da, păi dar cine le-a dat drumul? Nu eu?!…”
„Restul îl facem noi…”
„[La alegerile din 1946] Rezultatele au fost răsturnate, adică date pe dos şi […] acuma ceea ce Moscova caută să demonstreze este că alegerile de atunci au fost adevărate! […]
Eu eram candidatul numărul 3 pe listele Partidului Naţional Ţărănesc, în Focşani… şi, la un moment dat, preşedintele… comisiei de votare a chemat nişte <ajutoare>, [râde] nişte camioane… Şi am spus: <Dom’le, fiţi serioşi, dom’le! Uitaţi-vă ce e afară, uitaţi-vă la ţăranii ăştia! Numai unul să ridic şi nu mai rămâne nimeni aici!> Şi chiar aşa s-a întâmplat. Nu vroiau să ne dea proces verbal. […]
Păi, într-un loc, trebuie să spun şi asta, într-un loc au aflat ţăranii că le-au furat urnele şi au dărâmat şcoala! Nu era situaţia de acuma… oamenii aveau alt moral.
Dar puteaţi să vă ţineţi adunările electorale?
Când am sosit în judeţul Putna, în Focşani, unde am candidat, am venit cu o valiză întreagă de manifeste, afişe, aşa mai departe. Ce mi-au spus ţăranii? <Domnişorule, pe noi asta nu ne interesează, pe noi ne interesează numai semnul, restul îl facem noi>. Şi aşa s-au întâmplat lucrurile.
Mergând pe teren, un propagandist de la comunişti le ţinuse acolo adunarea. Ţăranii au sărit la el. Eu am intervenit imediat: <Nu aveţi voie… nu vă dau voie, noi nu lucrăm cu mijloace din astea>. Ei cică: <Bine, să-l batem n-avem voie, da’ să-l stuchim avem voie?> [râde] Eu ce să mai spun?!… Şi când au început să-l stuchească, alb l-au făcut!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
