Magdalena Boiangiu: „În cele mai grele timpuri de cenzură [Teatrul radiofonic] şi-a păstrat o anumită autonomie.”
La început a fost Teatrul la microfon. Apoi, când tehnica a evoluat a fost Teatrul radiofonic. Teatrul la microfon se transmitea în direct dintr-un studio. Teatrul radiofonic se înregistra, se fonoteca, se adăugau efecte sonore și pe urmă se difuza. Atât Teatrul la microfon, cât și Teatrul radiofonic au avut un puternic impact asupra ascultătorilor. Într-o vreme când în țară erau puține trupe de teatru, când existau puține săli care să găzduiască spectacole de teatru, piesele care au fost difuzate de Radio au putut fi ascultate în întreaga țară și au dat posibilitatea ca marii actori să fie cunoscuți de generația tânără. În spatele unui spectacol de teatru difuzat de Radio se afla munca unei echipe formată din redactori, actori, regizori, ingineri de sunet și operatori. Dintr-o astfel de echipă a făcut parte Magdalena Boiangiu – angajată pe post de redactor la mijlocul anilor ”60.
„Vreau să spun câteva lucruri care privesc acest sector: milioane de oameni care merg la teatru şi-au făcut educaţia teatrală prin “Teatru la microfon” sau ”Teatru radiofonic”. Erau foarte puţine oraşe în care funcționau teatre profesioniste şi, mai ales, teatre profesioniste bune. Copiii şi adolescnţii au învățat teatru, i-au ascultat pe marii actori din trecut ascultând “Teatru radiofonic” şi “Teatru la microfon”. În cele mai grele timpuri de cenzură, de apasare ideologică pe care cu toţii le-am trăit, acest sector şi-a căpătat şi şi-a păstrat o anumită autonomie prin fondul său de aur. Adică, oricât de idioate ar fi fost premierele care se impuneau, exista acea cantitate de reluări care se dizolvau şi care cuprindeau fondul de dramaturgie clasică, fondul de dramaturgie interbelică, cu mari interpretări actoriceşti care asigurau un plan cultural necesar şi care a şi fost folosit de oameni astăzi adulti şi de foştii tineri de pe vremea aceea. Radioul este în posesia unui tezaur cultural.
Şi acum, despre „Teatru la microfon” şi „Teatru radiofonic”: când Radioul nu-şi construise noua clădire, „Teatru la microfon” se făcea la Colegiul Sf. Sava. Veneau actorii pe scenă, se puneau nişte microfoane şi se capta spectacolul. Era „Teatru la microfon”. Treptat, condiţiile tehnice au evoluat: s-au făcut studiouri, au început să se facă adaptări. Nu se mai capta spectacolul de teatru, se capta un text scurtat, făcut special pentru radio. Și în anii ’60, când am ajuns eu în acest colectiv, noi toţi ne-am dat seama ca suntem în faţa unei cotituri, în faţa unei etape care s-a terminat şi trebuie început altfel, că “Teatru la microfon”, adică un teatru care se desfăşoară în faţa unui obiect tehnic [microfonul] s-a terminat şi că începe “Teatru radiofonic!” A început un teatru care era scris special pentru radio, în care autorul ştia de la bun început că nu are de a face cu vizualul, că tot ceea ce trebuia el să facă, se făcea prin cuvânt şi prin imagini sonore. Au fost eforturi – încununate uneori şi cu succese internaţionale – de a face asemenea tipuri de scenarii, de a construi această categorie aparte, de a construi acest gen literar care atunci a început, care apoi s-a dezvoltat şi care acum văd că înfloreşte şi pare tuturor firesc. A fost un efort, a fost o gîndire, n-a fost o evoluţie spontană. Am muncit mult pentru el. (…) Când eu am venit în Radio regizorii artistici erau nişte maeştri întru totul respectaţi, cu mare ştiinţă de a lucra la microfon cu actorii, cum erau Mihai Zirra, Costantin Moruzan, Paul Stratilat, Ion Vova. Dar cred că odată cu mine sau prin anii aceia – nu mai ştiu să spun cu exactitate – a venit tănarul regizor Cristian Munteanu. Astăzi, când îl vedeţi cărunt, vă vine greu să credeţi că afost și el tânăr începător; a venit tânărul regizor Grigore Gonţa. Și împreuna cu ei, cu Tatiana Andreicic, care era inginer de sunet, cu Flavia Cosma care era inginer de sunet, cu regizorul-muzical, pe atunci şturlubaticul Romeo Chelaru, Timuş Alexandrescu, Mihai Roman, am început să construim „Teatrul radiofonic”. Pentru că era foarte simplu să vii într-o şedinţă şi să spui “noi vrem să facem metafore sonore”… Astea-s vorbe… Ele trebuiau făcute! Trebuia arătat cum un tren real devine un tren din imaginaţie, cum acelaşi personaj care merge de la Bucureşti la Vaslui îşi închipuie cum merge până la Paris. Aici este o mutaţie care trebuie făcută într-un anume fel. A fost greu până când noi am codificat toate aceste procedee şi până când acest cod a fost şi receptat şi înţeles de toţi ascultătorii, indiferent de pregătirea lor intelectuală. În felul astă noi am putut introduce în repertoriu, pe la sfârşitul anilor ’60 și începutul anilor’70 – o dramatizare dupa Castelul lui Kafka, Ultima banda de magnetofon a lui Samuel Becket, lucruri care în teatru nu se petreceau. Premiera absolută a piesei Danton de Camil Petrescu a avut loc la Radio! Mă mândresc cu acest lucru! Am fost redactorul acestei emisiuni. Şefii, marii şefi de partid şi de stat nu puteau să asculte trei programe… la un moment dat trei…la început două programe de radio, 24 de ore din 24. Dacă te înţelegeai cu şeful tău imediat, exista un spaţiu al libertăţii, fireşte limitat, şi tu, cel care îl cucereai, ştiai că ai anumite limite în care te puteai mişca.
Repertoriul se făcea în redacţie de pălmaş. Noi făceam un plan pe trei luni din care se defalca planul lunar şi-l înaintam mai departe. Redacţia Teatrul radiofonic făcea parte din Direcţia emisiunilor culturale. Direcţia emisiunilor culturale strângea planurile tuturor emisiunilor, făcea un dosar imens şi-l discutau într-o sedinţă de colegiu. Oameni suntem! Cine avea răbdare să citească toate astea? Şi lucrurile foarte des rămâneau aşa cum le-am propus noi! La un moment dat când s-a mai strâns şurubul prin anii ’70, ţin minte că a fost aşa un vânt de nebunie în care ni s-a spus: ”Se cer de la CC [Comitetiul Central] rezumate pentru toate piesele!” Probabil că acolo un cenzor mai conştiincios, şi-a dat seama că e pus în faţa unei liste de titluri şi de autori; despre unii ştia sau nu ştia, dar despre altele nu ştia chiar nimic. Şi atunci am devenit nişte mari producători de rezumate … că trebuiau să fie scurte! Tovaraşii n-aveau răbdare… Şi ştiam noi cum să le facem că să nu trădam nici adevărul, dar să nu le mişte nici vigilenţa. Șefii pe care i-aţi avut la Redacția Culturală: primul şef pe care l-am găsit eu în Radio a fost Naftuli David, care era un om foarte sever şi foarte fricos şi care tremura tot timpul ce-o să se întâmple dacă… A şi păţit multe… A şi păţit… Dar între situaţia mea de pălmaş şi Naftuli David era o mulţime de lume. Era şeful de Secţie, Pavel Cîmpenu, era redactorul şef adjunct Octav Sava. Eu îl vedeam rar pe David. Trebuia să fie un eveniment epocal cum a fost cu “Şapte inşi într-o caruţă”… A fost o dramatizare după un roman al lui Paul Anghel, ultra convențională şi conformistă despre succesele agriculturii româneşti, atunci în plină colectivizare, pe care Gheorghiu Dej, bolnav în pat fiind, a ascultat-o, şi nu ştiu ce nu i-a plăcut, nu s-a aflat niciodată ce nu i-a placut şi s-au ţinut fel şi fel de şedinţe, cu sancţiuni… pentru că el a dat un telefon în sferele lui înalte şi-a zis: “Ce-i prostia asta care se dă acum la Radio?” Şi pe tot lanţul ierarhic, toata lumea a trebuit să vadă, să-şi dea seama unde e „prostia” care se da acum la Radio! Piesa era interpretată de Birlic, de Giugaru… De Birlic ţin minte precis, de Giugaru nu jur… Era o echipă actoricească extraordinară! Toţi ascultau, mureau de râs şi pe urmă nu ştiau unde e prostia… În fine, până la urmă treaba s-a mozolit, n-a fost nimeni dat afară…S-au dat nişte sancţiuni, au durat 3-6 luni şi pe urmă s-au ridicat și… gata! Sunt unul dintre oamenii care au resimţit dramatic cenzura, faptul că nu sunt lăsată să citesc ce vreau, faptul că nu sunt lăsată să văd ce vreau, faptul că nu sunt lăsată să spun ceea ce vreau! Nu pentru că aveam cine ştie ce idei anticomuniste! Vroiam ca ideile care mi se spun să le pot discuta cu cineva. Şi nu se putea… (…)
Ce era cel mai greu de suportat, era tâmpenia! Pe de-o parte…pe de altă parte, era foarte greu de suportat… a existat la un moment dat un set de vicepreşedinţi în Radio, aşa zis “descuiaţi”: Ioan Grigorescu, Valeriu Rîpeanu… erau indivizi foarte culturali şi-ţi făceau cu ochiul şi-ţi spuneau ”Eu ştiu că asta e o prostie dar trebuie s-o facem!” Această solidaritate era jegoasă! Nu ezit în faţa termenului. Într-un mediu de propagandă şi într-un mediu de cultură, cum a fost cel din Radio, dictatura s-a exersat în condiţii şi în termeni foarte neplăcuţi, dar ar fi extrem de nedrept să nu vedem că în aceste condiţii au existat colective care şi-au văzut de treabă şi care şi-au făcut treaba!”
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
