După 6 martie 1945, data instalării guvernului lui Petru Groza, comuniştii susţinuţi de ocupanţii sovietici au declanşat acţiunile propriu-zise de cucerire a puterii politice, în paralel cu o propagandă agresivă. Partidele istorice, Naţional Ţărănesc şi Liberal, au încercat sub diferite forme să se opună. Au fost mitinguri de stradă – iniţiate de organizaţiile lor de tineret – sau întruniri politice care au fost tulburate de atacurile echipelor muncitoreşti organizate de guvern. În toată ţara situaţia a fost foarte încordată şi în anul alegerilor parlamentare, 1946, despre al căror rezultat adjunctul ministrului de Externe sovietic, Andrei Vîşinski, vorbise chiar cu un an înainte: „Dacă alegerile din România vor fi libere, comuniştii din această ţară vor avea 10% din voturi. Dar cum alegerile nu vor fi libere, fiindcă le vom dirija noi, ceilalţi vor obţine 10%, iar comuniştii restul”. Toate aceste lovituri succesive date partidelor democratice şi democraţiei în sine se vor sfârşi cu interzicerea lor şi arestarea liderilor, în 1947. Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Dinu Brătianu aveau să sfârşească în închisorile Sighet şi Râmnicu Sărat.
Membru al PNŢ din 1933, filologul Gabriel Ţepelea (1916-2012) a colaborat la ziarele din Cluj ale partidului, Patria şi România Nouă. În anii războiului avea să fie redactor la Ardealul (1942-1946) şi secretar general al tineretului PNŢ din Transilvania. Mai târziu, la alegerile din 1946 avea chiar să candideze ca deputat.
„Eu, personal, am anunţat prin presă că voi ţine o conferinţă despre conceptul de democraţie. Unde?! În sala Dalles. Când?! La ora 17:00. Cu două zile inainte mi s-a înmânat o invitaţie scrisă pentru a fi prezent în aceeaşi zi şi aceeaşi oră la Siguranţa Generală – încă nu era Securitatea… Oficiul Securităţii îl făceau cei care trecuseră din Siguranţă în serviciul ei sau de care se serveau încă, până la întemniţarea lor, pentru că nici unul din ăştia nu prea a scăpat.
În ce an se întâmpla asta?
În ’45… Cu două zile înainte, deci, mi s-a înmânat o invitaţie scrisă. Mi-am dat seama că era o încercare de intimidare şi m-am dus să-mi ţin conferinţa. Mare mi-a fost mirarea, la intrarea în sală, de a vedea în primele rânduri doar figuri necunoscute! Deci, sala era ocupată, pe margini mai apăreau în picioare sau strecuraţi şi câţiva dintre cei pe care îi cunoşteam şi care figurau printre invitaţii mei. Abia am fost lăsat să mă adresez publicului şi dintr-o dată necunoscuţi se întreceau în a scanda lozinci, în a mă întrerupe de fiecare dată.
Dându-mi seama de situaţie, am trecut la aşa-numita contraofensivă. Văzând că am şi câţiva cunoscuţi acolo, am vroit să ştiu cam ce procent este de-o parte şi de alta. Şi-atuncea am lansat lozinca: <Trăiască adevărata democraţie, în frunte cu Iuliu Maniu!> Oamenii care veniseră pentru mine, evident au spus: <Ura! Ura!> sau <Trăiască!>. Ceilalţi au spus: <Huo! Huo!> şi mi-am dat seama că… proporţia nu era în favoarea mea. A urmat o înfruntare de lozinci, dar spărgătorii de conferinţă şi-au atins scopul: eu n-am putut să suţin nimic… adică să spun eu cum trebuie o conferinţă.
Şi acum, de ce am dat acest exemplu: pentru că în afară de cenzura ocultă, făcută prin tipografi, s-a inventat o altă cenzură, pe care oamenii n-o ştiu, n-o cunosc, pentru că n-au fost contemporani cu ea şi dacă aud, poate o aud pentru prima dată, aceea a spărgătorilor de conferinţe. Nu mi s-a întâmplat numai mie această deturnare – sau cum să zic?! – spargere a conferinţei. Ci aceasta făcea parte din metoda de a respinge propagarea ideilor democratice. Asemenea exemple s-au întâmplat lui Coposu, s-au întâmplat lui Vasile Netea, s-au întâmplat la alţii dintre cunoştinţele şi prietenii cu care eram în legătură la acea dată.
Deci, iată, m-aţi întrebat de atmosfera în care se desfăşura lupta politică atunci.”
[Interviu de M. Conovici şi S. Iliescu, 1999]
