Începând cu 1944 cursul dezvoltării României s-a îndepărtat de Europa, fiind orientat acum spre Est. Ocupaţia sovietică şi aducerea la putere a Partidului Comunist de către conducerea de la Moscova au dus la desfiinţarea structurilor existente, la imprimarea unui autoritarism fără precedent în viaţa politică şi la instaurarea unei centralizări rigide în viaţa economică. Partidele istorice au făcut eforturi susţinute de a revitaliza organizaţiile din Bucureşti şi din ţară, sugrumate până atunci de dictatura carlistă şi de cea militară. La 16 octombrie 1944 PNŢ a elaborat un nou program care nu se abătea de la principiile democraţiei susţinute în perioada interbelică şi promova un model social-economic bazat pe proprietatea mijlocie (de maximum 100 ha) – „gospodăria familială” ca unitate economică ideală. Totuşi, în guvernele care s-au succedat în scurtul interval august 1944-martie 1945 Maniu şi grupul său nu au fost. A participat la guvernare doar aripa Anton Alexandrescu, dornică de schimbări rapide. După instalarea lui Petru Groza ca prim-ministru, naţional-ţărăniştii lui Maniu şi liberalii lui Brătianu au format principala opoziţie.
În 1944, atunci când a intrat în PNŢ, Costel Ceacu era student la Facultatea de Litere şi pedagog la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. La marea manifestaţie anticomunistă şi promonarhică de la 8 noiembrie 1945 din Piaţa Palatului a făcut parte din grupul cel mai activ al tinerilor naţional-ţărănişti, motiv pentru care a şi fost arestat pentru câteva luni. Un an mai târziu, participa la campania electorală din Caraş Severin, făcând propagandă PNŢ în Banat, iar în 17 mai 1947 redacta (împreună cu Cicerone Ianiţoiu, Ion Manea şi Mihai Păun) un manifest anticomunist din cauza căruia avea să ajungă în beciurile Ministerului de Interne chiar înainte de arestarea fruntaşilor PNŢ şi să primească doi ani de închisoare.
„O disciplină liber consimţită”
„Ce făceaţi dumnevoastră, tineretul universitar naţional-ţărănesc, în acele vremuri tulburi de după război? Eraţi conştienţi de pericolul pe care îl reprezintă comunismul?
În primul rând ne-am trezit la o realitate, că aceşti <eliberatori> de fapt erau ocupanţi. […] Ne-am dat seama că ăştia nu sunt nişte eliberatori, sunt pur şi simplu ocupanţi! De altfel, în aşa zisele noastre şedinţe participau şi personalităţile Partidului Naţional Ţărănesc, totdeauna. […] Ne duceam la <Bătrân>… noi totdeauna lui Maniu îi spuneam <Bătrânul>, era o expresie, <Hai să-l întrebăm şi pe Bătrânul>… Îi aduceam la cunoştinţă orice acţiune pe care vroiam să o facem. Exista o disciplină liber consimţită, că partidul trebuie totdeauna [să fie] pus la punct, mai ales că începuseră atacurile, apăruse ziarul Scânteia cu domnul Brucan, cu atâtea articole, apăruse [în 1949]… o revistă de-asta cu atacuri care se numea Urzica.
Şi ne-am trezit, totuşi, în prima linie de luptă a partidului, ne-am dat seama că începe o luptă, pur şi simplu eram conştienţi. Sediul PNŢ era pe [strada] Clemenceau, acum îi spune Gabriel Péri, parcă. Şi culmea că sindicatele luaseră… luase domnul [Gheorghe] Apostol [un sediu] exact vizavi de sediul nostru, al partidului, Apostol care ne tot benocla… Încât, numai faptul de a te duce până la sediu era riscant pentru oricine, pentru că pe la colţuri te aşteptau. Că îţi dădeau doar nişte pumni în cap, nişte picioare, dar le primeai […] numai că intrai în sediu. Hai să zicem că noi eram tineri, dar veneau şi oameni în vârstă, veneau din ţară, care mâncau bătaie. Mâncau bătaie!”
„Eram organizaţi până şi în cătune”
„Deci, în condiţiile astea, mai puteaţi să faceţi propagandă?
Absolut! În special tineretul universitar, noi, o făceam în universităţi, adică am început să ne facem şi noi grupurile de conducere. […] Exact la începutul anului ‘45 am pus nişte afişe jos, la intrarea Facultăţii de Litere şi am făcut un fel de reuniune la club, în care le-am adus la cunoştinţă că trebuie să alegem un preşedinte al facultăţii. E adevărat că eu mă băgam totdeauna peste tot, unde era mai al dracului eram şi eu pe-acolo. Tocmai plecasem la Cluj, că noi începusem cu centrele universitare din provinciile româneşti, Clujul, Timişoara, Iaşiul… Bineînţeles că şi organizaţia centrală se folosea de noi, ne dădea nişte sarcini, trebuia să duc nişte plicuri – poşta nu mai era poştă – nişte plicuri poate secrete pentru organizaţiile de acolo, care deja existau. Partidul Naţional Ţărănesc era foarte bine organizat, eram organizaţi până şi în cătune, pur şi simplu! De aceea arestările care au urmat după desfiinţarea partidului în ‘47, puşcăriile au fost pline şi de ţărani şi de … peste tot, plin. Arestările au fost [începând] de la cătune.”
Mitingul din 8 noiembrie 1945
„Înainte de dimineaţa zilei de 8 noiembrie 1945 noi avusesem deja, cu conducerile universităţilor, avusesem întâlnire. Şi se stabilise că fiecare facultate, toţi studenţii din facultate, vin la facultate: Medicina la Medicină, Academia la Academie. […] Să ştiţi că şi liberalii aveau grupul lor. Încât, stabilirea [poziţiei în Piaţa Palatului] a fost aşa, ca un fel de raze care se centrau spre Palat, pe Piaţa Palatului – de fapt noi spuneam <la statuie>, la statuia lui Carol. […]
Au venit toţi studenţii Facultăţii de Medicină, toţi – toţi, băieţi şi fete. Că erau ţărănişti, că nu erau, nu ştiu, dar era toată facultatea. Dreptul, la fel. Grosul ăsta era…. Academia, care era foarte numeroasă. Facultatea de Litere cu fetele noastre pe care trebuia să le ocrotim, iar băieţii stăteau pe margine aşa, era pericol că erau Gărzile patriotice.
Erau membri ai Gărzilor patriotice care se aflau şi ei în mulţime sau au venit cu camioanele?
Nu aş putea să vă spun. De ce? Vedeţi dumneavoastră, dacă pe parcursul drumului ăsta, pe drumul înspre centru, spre Palat, au fost coloanele, acolo în faţa Palatului nu mai erau… [se ataşau] oameni în vârstă, familii, erau şi tineri şi elevi. Dacă treceai prin faţa Liceului Lazăr, de exemplu, cum au trecut cei de la Drept, s-au încadrat şi elevii, în special ăştia mari din clasele a VII-a şi a VIII-a. Asta ştiu precis că au fost şi elevi. Dar în Piaţa Palatului să ştiţi că au fost şi oamenii de pe trotuar, să zic aşa. Sau dacă treceai pe lângă o biserică, de exemplu, cei din biserică – veneau să aprindă o lumânare pentru ai lor, de Sfântul Mihai şi Gavril – se încadrau [în mulţime]. Asta vă spun ce vedeam, se încadrau.”
„Am luat o ţigară din gura cuiva şi am aruncat-o acolo”
„La Piaţa Palatului ei au încercat mai mult să intre, aici au băgat maşini de-astea… autoturisme care, vezi Doamne, ăsta era itinerarul lor, trebuie să treacă. Unde să treci? Acolo erau zeci de mii, zeci de mii!…
Deci comuniştii puseseră maşinile să treacă prin mulţime?
Sigur că da, sigur că da. Să forţeze nota… dacă vroiau să treacă dinspre Athénée Palace, să treacă în partea cealaltă, puteau să treacă numai prin faţa Palatului!… Era provocator, nu? Atunci, normal că îl avertizai: <Măi, omule, vezi că o să ai neplăceri cu maşina asta…>, că erau şi şoferi, probabil că erau maşini ale cuiva. Nu au ascultat, au păţit-o!
Le-aţi răsturnat şi pe astea?
Le-am răsturnat, da.
Le-aţi dat şi foc?
Personal, da. Am luat o ţigară din gura cuiva şi am aruncat-o acolo. Atunci când s-a răsturnat, am văzut benzină pe jos… [era suficientă] o ţigară. Dar fusese un tip foarte recalcitrant, a lovit chiar un grup de fete. Pe o fată chiar a trântit-o şi când am văzut aşa am întrebat ce facem?… Nu a trebuit mult, atât i-am făcut.
Asta când se întâmpla? În timpul dimineţii? Persoanele acestea cu maşinile…
Nu, nu… trecuse de 12. Dar, aveţi dreptate că printre noi au avut şi [oameni] strecuraţi. Să vă spun de ce. Pe mine de fapt m-au luat că au apărut dubele alea, m-au luat chiar din faţa Palatului. Dar am avut norocul că pe mine nu m-au dus la Prefectură. Dar când am ajuns pe Plevnei, la Malmaison, cum îi spunea… – de fapt îi spunea Cazarma <Sfântul Gheorghe> – ne-au băgat în nişte grajduri, acolo. Am văzut că veneau anumiţi tipi care [arătau] cu degetul spre anumite persoane şi ne-au selecţionat, vreo 30 de inşi, că erau mulţi acolo, erau câteva sute, zeci…
Cam pe la ce oră aţi fost arestat? În ce moment al zilei?
Păi, era vreo… era deja acum vreo 2 ceasul…
La Malmaison aţi fost anchetat?
Nu am fost anchetat, că nu au avut timp… [doar] selecţionaţi… Acolo au venit să preia toţi arestaţii ăia de acolo, să-i preia Doncea – care era primarul capitalei – un tip din ăsta cu cizme din piele roşie, cu o şapcă din aia proletară… Ce anchete?! Că intra de exemplu într-un grup, unde era o sală din asta, şi când intra acolo începea să dea cu pumnii, aşa, ca un dement. […]
Şi când aţi fost eliberaţi?
Eliberat am fost pe ziua de 23 sau 24 decembrie.”
Manifestul
„Ultima dată ne-am mai văzut la 15 mai ‘47, a fost ultima dată când i-am văzut pe cei doi conducători ai noştri, pe Maniu şi Mihalache [la o adunare]. Şi au ţinut ca această adunare să fie numai în prezenţa Tineretului Universitar. Când a vorbit Mihalache, foarte la subiect – de altfel, atunci se sărbătoareu 99 de ani de la [adunarea din] Câmpia Libertăţii – când a început Mihalache şi a spus: <Domnule preşedinte, cu un ochi sunt aici şi cu un ochi pe Câmpia Libertăţii>. Superb! După aia, noi atunci am făcut un manifest celebru, cu aprobarea lui Maniu …
Când, în ’47?
În mai ’47, […] la adunarea aia, i-am cerut voie lui Maniu şi încă era în sală şi el urca la biroul lui şi a spus să vin la el. [Cerusem voie] să facem acest manifest şi el niciodată nu era de acord: <Bine, dragilor, dar e foarte riscant pentru voi>. <Domnule preşedinte, noi nu vom scrie antetul PNŢ.> <Aveţi grijă!> […]
Manifestul s-a făcut la mine în casă, că stăteam pe strada Cetatea Albă. Tata fiind plecat la drum, venea peste trei zile, mama ne-a dat voie să-l facem în casă. […] Şi l-am făcut pe data de 17 mai ’47. Culmea că acest gestetner l-am dus la mine acasă cu o maşină, cu un taxi. […] Am reuşit să facem manifestul aranjat să-l trimitem în centrele universitare, dar în noaptea de 29 mai am fost arestaţi: Inginerul Manea, Bărbuş, Ioaniţoiu, Ceacu. Şeful lotului în ancheta respectivă era Corneliu Coposu, pentru că Corneliu Coposu gira sau conducea în Comitetul Central al partidului, secţia de Tineret. […]
Deci, atunci când a fost înscenarea cu Tămădăul, dumneavoastră eraţi în închisoare?
Când a fost Tămădăul noi eram la Comitetul Central, la Ministerul de Interne, jos. Şi ne-au scos din celule pe coridor şi ne-au zis să stăm cu faţa la perete. Eram în celulă atunci cu Istrate Micescu, cu directorul de la Textila Arad, nu mai ţin minte cum îl chema, aşa, generalul Mihail… Stând pe scări, aşa, am văzut pe scările de la coborâre – eram în celula a III-a – [l-am văzut] coborând pe Mihalache.
L-aţi văzut?
L-am văzut! Mihalache… era Mihalache, era Penescu. Ce am putut să văd, că bineînţeles că am primit una după ceafă, nu numai noi, că am întors şi noi toţi capul – nu aveam voie!
Pe altcineva aţi mai văzut, din conducerea partidului?
Nu am mai văzut, nu am mai văzut…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
