Comuniştii i-au privit întotdeauna pe naţional-ţărănişti şi pe liberali ca pe cei mai periculoşi adversari, aşa încât i-au hărţuit în adunări publice, i-au atacat violent în presa comunistă, le-au pus piedici în desfăşurarea unei activităţi politice normale, le-au închis ziarele. Totuşi, la începutul lui 1946, an electoral, datorită unei înţelegeri cu Stalin, Dreptatea, Patria şi Liberalul au reapărut, pentru scurtă vreme. Pentru alegeri, forţele politice s-au concentrat în două tabere: comuniştii şi partizanii lor pe de o parte, naţional-ţărăniştii şi liberalii pe de altă parte, aceştia din urmă conduşi de Iuliu Maniu, principalul reprezentant al forţelor democratice şi prooccidentale.
Avocatul Nistor Bădiceanu (1928-2005) s-a născut în Marghita, judeţul Bihor. În 1946 s-a înscris în organizaţia de Tineret a PNŢ pentru că îl admira foarte mult pe Iuliu Maniu şi pentru că avea speranţa că „Bătrânul” va putea contribui la îndreptarea lucrurilor în ţară: alungarea trupelor sovietice şi instaurtarea unui regim cu adevărat democratic. Speranţele i s-au spulberat odată cu arestarea conducerii PNŢ, dar împreună cu alţi tineri naţional-ţărănişti rămaşi în libertate a format în 1948 o organizaţie anticomunistă, „România Independentă”. În acelaşi an a fost prins şi condamnat la cinci ani de închisoare corecţională. A stat apoi cinci ani în libertate, după care a fost arestat din nou (1958) pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, de data aceasta cu o condamnare de 25 de ani de muncă silnică.
„Partidul era bine reprezentat”
„Ce anume v-a determinat să intraţi în Partidul Naţional Ţărănesc? Dumneavoastră eraţi foarte tânăr, aveaţi, dacă nu mă înşel, 18 ani…
Absolut totul. Dacă vreţi, chiar mersul normal, zic eu, al istoriei. La ora respectivă [era] singurul partid credibil, care lupta împotriva a ceea ce a urmat şi care acuma este arhicunoscut; pot să zic că am simţit-o instinctual, această putere. Am fost, bunînţeles, educat – era perioada asta interbelică unde eram educaţi în spiritul naţionalist, al iubirii de patrie, de neam, ţară şi rege – şi nu puteam admite o schimbare atât de radicală care era contrară concepţiilor elementare de viaţă şi de gândire ale poporului român.
Aţi avut tradiţii ţărăniste în familie?
Nu, dimpotrivă, pot să spun că tata, […] la un moment dat, făcuse parte din Partidul Liberal. Dar nu ca mare militant sau mare… convins. Dar eu am fost, spun, un mare admirator al lui Iuliu Maniu şi în general personalităţile din Bihor pe care le-am cunoscut şi care erau la ora respectivă la conducerea partidului, printre care am avut şi un profesor, pe părintele Augustin Cosma… ulterior, am săpat la Canal [în lagăr], împreună. În mod normal, am avut deci modelele necesare între intelectualii bihoreni şi între personalităţile bihorene, erau o serie întreagă de avocaţi şi oameni de afaceri, oameni de frunte. Deci, partidul era bine reprezentat şi la nivel de judeţ, cum era, de altfel, reprezentat în întreaga ţară şi pasul l-am făcut normal.
Deci înscrierea mea… ştiu că s-a făcut pe 15 septembrie 1946, era chiar în ziua de începere a anului şcolar, se făcuse un miting pro-rege şi antisovietic, pentru că ăsta era, mă rog, era sloganul. Şi, în fond, rezistenţa se profila şi se strângeau rândurile în jurul Banatului şi în jurul Partidului Naţional Ţărănesc, condus <illo tempore> de Iuliu Maniu.”
„Erau prea slabi, încă”
„Aveţi amintiri despre alegerile din 19 noiembrie 1946?
Da, bunînţeles! Am participat, am fost chiar arestat de câteva ori pentru propagandă, că, vezi-Doamne, atuncea comuniştii veneau cu sloganul că nu se face politică în şcoli, că nu se face politică la biserică, nu se făcea politică nicăieri, vorba-aia, de partid, ca după aia să politizeze absolut totul! Deci, am participat răspândind manifeste, participând la diferite mitinguri, stând de vorbă cu… dacă mai era nevoie, pentru că spun: erau prea puţini comuniştii şi în special la noi – cum era în Bihor – sovieticii înaintaseră în Partidul Comunist străinii. Erau ungurii care veniseră în bună parte colonizaţi în timpul ocupaţiei horthyste şi care refuzau să mai plece, având o anumită poziţie, s-au înregimentat în Partidul Comunist, prima dată de frică, pentru a colabora cu armata sovietică, după aia, când au văzut că au pus mâna pe putere, s-au instaurat, s-au comportat în consecinţă.
Deci, spun eu cel puţin, când vedeam dintre colegi [pe cei] care îşi exprimau simpatia faţă de noua putere, îi consideram trădători de ţară, aşa cum îi consideram trădători de ţară pe cei care veniseră cu Divizia <Tudor Vladimirescu>. […]
Dar altfel, campania electorală s-a putut desfăşura în condiţii normale?
Cât de cât normale. În ce sens?! Erau prea slabi, încă. Erau prea slabi ca să poată să-şi arate colţii de aşa manieră. Ne-au arestat, ne dădeau drumul, ne ţineau 24 de ore, mai dădeau bătaie, că dom’le, că vezi, că nu ştiu ce… Dar de ochii lumii au păstrat un modus vivendi… un aer de legalitate.
Ce s-a întâmplat în ziua de 19 noiembrie? Aţi fost la centre de vot, la mai multe sau la unul?
Lumea era pur şi simplu entuziasmată! Pentru că restul… Toţi spuneau: <Cu cine ai votat?> <Cu ochiul!> Fostul semn electoral al partidului era <roata>. Având în vedere că era foarte cunoscut, au scos semnul electoral al PNŢ-ului şi i-au dat un semn electoral nou, <ochiul>. Cu toată această schimbare, spun, s-a votat masiv cu PNŢ. Nici liberalii, nici social-democraţii… au luat aşa, simbolic, câteva voturi, toată lumea mergea pe PNŢ.”
„Şedinţe pline de entuziasm”
„În ce a constat activitatea dumneavoastră şi a tineretului ţărănist până în 1947?
În general, în propagandă electorală, împărţire de materiale, răspândire a ziarului Dreptatea, care prin oficiile de răspândire nu se putea face, pentru că veneau agenţii partidului şi le confiscau, chipurile, chiar dacă le plăteau şi ei le distrugeau; prin faptul de a putea face cunoscute prin toate căile, prin multiplicare de manifeste şi de înmânare şi de informare exactă a electoratului a ceea ce ne aşteaptă în eventualitatea instaurării puterii comuniste la noi. […]
Şedinţele erau… cum să spun!? Foarte… Până în ’46, în special, erau pline de entuziasm. Eram siguri de victorie şi speram că odată cu această victorie să intrăm în normalitate. Din păcate, după ce s-a văzut rezultatul alegerilor, falsificarea grosolană şi pe care toţi o cunoşteau şi cu puţine excepţii – cinste lor! – [au recunoscut-o], cum a fost ministrul de război de-atunci, [Vasiliu] Răşcanu care a dat rezultatele exacte, cum au rezultat din scrutin… cu puţine excepţii, spun, care au întărit regula, s-a văzut marea fraudă electorală care s-a făcut şi a fost, să spun aşa, primul <duş rece la nivel naţional>, dându-ne seama cam ce va urma.
După aia, şedinţele se ţineau mai mult aşa, mai… mai mult în secret, să vedem ce putem face, primeam informaţii de la centru, care avea legătură cu anglo-americanii şi cu puterile aliate, asupra paşilor care vor urma. S-a sperat o bună vreme că aceste alegeri nu vor fi recunoscute de către Marile Puteri. A venit şi marea dezamăgire că a fost până la urmă obligat chiar Majestatea Sa să participe la deschiderea noului Parlament, cu toată tevatura şi cu toate celelalte. Şi încet-încet ne-am dat seama de…dacă vreţi aşa, <trădarea> aliaţilor sau, mă rog, indiferenţa sau faptul că fusesem <vânduţi> şi urma vrând-nevrând să facem parte din zona de influenţă sovietică.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
