Vasile Manta: „Regizorul tehnic trebuie să cunoscă tehnica sunetului, electroacustica.”
Întotdeauna montarea unei piese de teatru la Radio a însemnat o muncă imensă, colectivă. În primul rând, regizorul artistic trebuia să aleagă actorii care se potrivesc cu personajele piesei. Apoi, în urma unor ample discuții regizorul și actorii se puneau de acord cu interpretarea. Introducerea magnetofoanelor în Radio și înregistrarea piesei de teatru pe bandă magnetică a determinat creșterea importanței celui care mânuia microfoanele în studio: regizorul tehnic. Regizorul tehnic trebuia obligatoriu să cunoască tehnica sunetului – materie care se preda la Facultatea de Electronică. Dar, la început nu a existat o astfel de specializare, așa că inginerul electronist Vasile Manta, angajat în 1979 pe post de regizor tehnic, a trebuit să se califice “la locul de muncă” urmărindu-i pe regizorii mai în vârstă pe care i-a găsit în Radio și citind puținele cărți de specialitate care erau tipărite în limba rusă. Cum a reușit să treacă peste aceste geutăți ale începutului? Vă propunem un scurt fragment dintr-o înregistrare amplă în care Vasile Manta își aduce aminte de greutățile pe care le-a avut la angajarea lui în Radio:
„Ce înseamnă regizor tehnic în Radio? Facultatea de Electronică și Facultatea de Electrotehnică aveau nişte cursuri de electroacustică, cursuri asemănătoare cu tehnia sunetului, dar nu exista o specializare de inginer de sunet, o specializare care să-ţi permit să te angajezi pe postul de regizor tehnic. Singura facultate pe acest profil pe atunci era la Moscova. Eu am avut șansa să cunosc la Radio o doamnă care venise din Uniunea Sovietică cu această calificare. Făcuse facultatea la Moscova și a venit în ţară nu ştiu cu ce ocazie… Era angajata Radioului ca inginer de sunet…. și mi-a spus: “Vezi că în România nu există o astfel de facultate. Trebuie să te califici la locul de muncă. Alături de noi trebuie să înveţi!” Posturile astea erau două-trei pe toată ţara. Te calificai la locul de muncă, dar evident îţi trebuia obligatoriu un bagaj solid de [cunoştinţe despre] tehnica sunetului, de electroacustică. Existau manuale, existau cărţi. Nu a existat o facultate specializată. Eu eram în temă cu toate problemele astea, terminasem Facultatea de Electronică, și la faţa locului am îceput uşor-uşor să mă familiarizez şi să mă obişnuiesc. Evident că era cu totul altceva decât să stai şi să fii interpret în faţa microfonului. Am învăţat foarte multe lucruri de la cei care erau atunci în jurul meu. Anii au trecut şi uşor-uşor am devenit unul dintre cei care se pricepeau cel mai bine în acest domeniu foarte delicat, de acustică, de tehnică a sunetului şi de înregistrări teatrale. Înregistrările teatrale sunt diferite faţă de înregistrările musicale, faţă de înregistrările literare. Înregistrările teatrale presupun o serie întreagă de cunoştinţe legate de planurile radiofonice, de felul în care aşezi actorii la microfon, felul în care îi mânuieşti. Pe vremea aceea regizorul artistic pe tine te lăsa să lucrezi cu actori în studio, pentru că el le dădea indicaţii din punct de vedere actoricesc, dar nu putea să le spună: “Vezi că tu trebuie să te auzi în planul 2, cu puţin ecou, stai undeva…” Asta era datoria noastră, deci trebuia să cunoşti foarte bine scenariul, textul, stăteai de vorbă cu regizorul artistic ore întregi, îţi făceai un fel de desfăşurător, exact cum fac regizorii la textele pe care le au în faţă, un fel de decupaj în care îţi notai ceea ce te interesa pe tine şi ceea ce trebuia să le spui actorilor, pentru că acolo, la înregistrare, n-aveam voie să pierdem timpul, acolo nu trebuia să bâjbâim, trebuia să fie cineva care să ştie exact ce să le spună actorilor în timpul înregistrării. Se ținea cont şi de particularităţile vocii lor. Categoric! De-a lungul anilor, noi învăţasem timbrul fiecărui actor, ştiam exact care este domeniul de frecvenţă al vocii lui Mircea Albulescu sau a lui Octavian Cotescu. Foarte mulţi actori de-a lungul anilor au fost nelipsiţi de la înregistrările noastre şi ştiam exact care este distanţa pe care trebuie s-o aibă faţă de microfon, ştiam exact cum să umblăm la filtre, că ar trebui să-i ridicăm frecvenţele la tonurile înalte sau mai ştiu eu… lucruri din astea specifice. Deci, ştiam exact la fiecare actor cum trebuie lucrat cu el şi lucrul acesta era spre binele înregistrării, pentru că regizorul era mulţumit când auzea limpede şi clar personajul care trebuia interpretat. Se făceau repetiţii. Procedura era următoarea: în camera unde ne aflăm noi, unde facem acum înregistrarea, a fost dintotdeauna, din anii ’50, sala de lectură a Redacţiei de Teatru. În această sală de lectură era o masă imensă la care încăpeau cel puţin 20-25 de oameni. Pe o aripă trona regizorul artistic care avea un fel de jilţ. Deci, aici în sala de lectură se petreceau ore şi chiar zile, în funcţie de scenariu, de piesa respectivă, în care regizorul artistic (împreună cu echipa lui) stătea şi repeta şi nota lucrurile care trebuiau făcute la înregistrare. Deci asta se întâmpla într-o zi, poate două, poate trei, în funcţie de piesa respectivă. Totul se făcea pe îndelete, actorii erau foarte docili şi înţelegeau această manieră de a juca în faţa microfonului, care era cu totul şi cu totul altceva decât ce jucau ei pe “scena de scândură”. Învăţau cum să-şi dozeze respiraţia, cum să-şi dozeze şoapta, tăcerea şi multe-multe alte lucruri pe care pe “scena de scândură” ei le făceau cu totul altfel. Pentru că acolo te fură peisajul, te fură decorul, te fură costumele nu prea eşti atent la o bâlbă pe care o dă actorul, nu prea eşti atent dacă el pronunţă clar sau nu, or aici la noi, la Teatrul Radiofonic rostirea era un lucru esenţial! Fiecare replică trebuia să sune limpede, clar, fiecare lucru pe care îl făcea actorul în faţa microfonului trebuia să fie fără greşeală, pentru că microfonul simţea tot, simţea orice fel de defecţiune în rostirea personajului. Adică orice plescăitură, cea mai mică bâlbă… totul era amplificat de microfon. Actorii erau foarte impresionaţi pe vremea aceea şi poate sunt şi acum. Toţi cei care au trecut prin studiourile noastre au învăţat multe-multe lucruri care i-au ajutat pe ei pe “scena de scândură”.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2012]
