Episodul I
Copilăria în timpul regimului comunist
Interviu realizat de Alexandru Balaci
Biografie
LAVINIA BETEA a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie, secția filosofie-istorie și a obținut doctoratul în psihologie la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca. În prezent, este profesor de psihologie socială și politică și director al Institutului European „Serge Moscovici” al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad. Abilitată pentru coordonare de doctorate în științe umaniste de Universitatea „Paul Valéry” Montpellier 3 și pentru coordonare de doctorat în științele comunicării de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Jurnalistă de presă scrisă și televiziune, a înființat și a condus secția de Istorie Recentă a ziarelor Jurnalul Național (2004–2011) și Adevărul (2011–2013).
A inițiat și a colaborat la seria de documentare Adevăruri despre trecut la TVR. Este autor sau coordonator a 28 de volume, a publicat circa o sută de articole științifice și peste două mii de articole publicistice. În 2003 a obținut Premiul ,,Nicolae Bălcescu” al Academiei Române pentru cartea Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, Editura Humanitas, București, 2001.
Activitate editorială și științifică
Cărţi de specialitate publicate în ţară ca autor şi co-autor
– BETEA L., Andrei Ș., I se spunea Machiavelli, Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Corint, București, 2023, Ediția I-a, Editura Adevărul, București, 2011.
– BETEA L., Măgureanu V, Ce s-a întâmplat de fapt, Un dialog despre perioada postdecembristă, Editura RAO, București, 2022.
– BETEA L., Filip V. (coord..), Jurnaliști arădeni. Selfie, Editura UZPR, București, 2022.
– BETEA L., Ceaușescu and his time: the Rise and Fall, Corint Books, București, 2022.
– BETEA L., Ceaușescu și epoca sa, Editura Corint, București, 2021.
– BETEA L., Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu, Editura Corint, București, 2021.
– BETEA L., Ghender F.(coord), Identitate și cultură națională, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2018.
– BETEA L., (coord), Mihai F.R., Ţiu I., 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceauşescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Corint, București, 2018. Betea L.(coord), Diac C, Mihai F.R., Ţiu I., 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceauşescu, Iași , Editura Polirom, 2009.
– BETEA L., Lucreţiu Pătrăşcanu – moartea unui lider comunist, Studiu de caz (ediţia a IV-a revăzută şi adăugită), Bucureşti,Editura Curtea Veche Publishing, 2018 (ediţia a III-a revăzută şi adăugită), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011 (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006. Premiul Academiei Române în 2003 (ediţia I-a, București, Editura Humanitas, 2001.
– BETEA L., Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989, București, Editura Corint, 2018.
– BETEA L., Gladiatorii lui Stalin, Începuturile comunismului în România, București, Editura Leistung Publishing, 2018.
– BETEA L., Poveşti din Cartierul Primăverii, București, Editura Curtea Veche Publishing, 2017, ediția a II-a; ediția I-a, 2010.
– BETEA L., Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana Berindei, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, ediția a II-a; ediția I-a, București, Editura Compania, 2006.
– BETEA L., Psihologie socială. Manual, Universitatea ,,Aurel Vlaicu” Arad, http://betea.ro/index.php/category/pentru-studenti/, 2015.
– BETEA L., (coord), Mihai F.R., Ţiu I., Viaţa lui Ceauşescu.Tiranul, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2015.
– BETEA L., (coord), Diac C., Mihai F.R., Ţiu I., Viaţa lui Ceauşescu.Fiul Poporului, București, Editura Adevărul, 2013.
– BETEA L., Diac C., Mihai F.R., Ţiu I., Lungul drum spre nicăieri, Germanii din România deportați în URSS, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012.
– BETEA L., (coord), Diac C., Mihai F.R., Ţiu I., Viaţa lui Ceauşescu. Ucenicul partidului, București, Editura Adevărul, 2012.
– BETEA L., Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist (ediţia a III-a revăzută), Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad, 2009, ediţia a II-a, Editura Concordia, Arad, 2007, ediţia I-a, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
– BETEA L., Dorna Al. (coord), Psihologia politică –o disciplină societală, Bucureşti, Editura Curtea Veche Publishing, 2008.
– BETEA L., Partea lor de adevăr, Bucureşti, Editura Compania, 2007.
– BETEA L., Bărbaţi şi femei. Întâlniri cu Serge Moscovici, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2007.
– BETEA L., Mentalităţi şi remanenţe comuniste. Aspecte psihosociale,București, Editura Nemira, 2005.
– BETEA L., Maurer şi lumea de ieri; Mărturii despre stalinizarea României, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002 (ediţia a II-a), ediţia I-a Editura Fundaţiei Culturale „Ioan Slavici” Arad, 1995.
– BETEA L., Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea; Convorbiri neterminate, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
– BETEA L., Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti, Editura Evenimentul românesc, 1997.
– BETEA L., Sfârşitul libertăţii, Timişoara, Editura Mirton, 1993.
Cărţi de specialitate publicate în străinătate ca autor şi co-autor
– BETEA L., Diac C., Mihai F.R., Ţiu I., Der weite weg ins Ungewisse, Die Deportation der Deutschen aus Romanien in die Sowjetunion, Munchen, Banater Bibliothek 13, Herausgegeben von der Landsmannschaft der Banater Schwaben, e. V., 2015.
Alte apariţii editoriale
– BETEA L., Linul balans al memoriei (versuri), Arad, Editura Fundaţiei “Ioan Slavici”, 2002.
Interviu
A.B: Astăzi, data de 17 iulie 2023, la Centrul de Istorie Orală o avem invitată pe doamna Profesor Universitar dr. Lavinia Betea, un reputat specialist în psihologie, ştiinţe politice şi istorie orală.
Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia de a veni la Centrul de Istorie orală…
L.B: Şi eu vă mulţumesc pentru invitaţie…
A.B: …şi în primul rând aş dori să vă cer un accord de a vă înregistra vocea dvs…
L.B: Vă rog, vă rog…
A.B: Şi de a publica ulterior stenograma convorbirii. Pentru început, doamnă profesor, aş vrea să începem cu copilăria. Haideţi să mergem la începuturile dvs.
Unde v-aţi născut şi cum a fost copilăria dvs?
L.B: E o întrebare atât de largă încât ai putea să povesteşti… Dacă ai avea şi talent literar ai putea scrie cu certitudine o carte. Mai ales că eu mă gândesc acum de multe ori, având şi un nepot de 15 ani, cât de diferită este lumea tinerei generaţii actuale faţă de lumea noastră. Deşi trei generaţii nu înseamnă în istorie mult. De fapt se spune că memoria de familie în absenţa scrisului, pe oralitate, se transmite trei generaţii. Dar am nişte rezerve.
Dacă îi povestesc nepotului meu sau celor de vârsta lui, ar putea să creadă că nu prea este adevărat, atât de ”mişcate” sunt lucrurile din cadrele pe care aceşti adolescenţi le cunosc şi li se pare că sunt de când lumea. Eu cred că am fost primul copil din satul meu natal care m-am născut într-o maternitate. Copiii din clasa mea s-au născut, ca şi părinţii lor, nu mai vorbim de bunici, de celelalte generaţii din spate… s-au născut acasă. La mine întâmplarea a făcut să am un tată care era salariat. Și era angajat în zona Bradului, un orăşel minier la 30 km de satul meu natal. Sigur că unui om care deja trăieşte la oraş după ce pleacă de la ţară, i se lărgeşte orizontul, aude, vede și face mai altfel și mai multe lucruri. Nu ştiu, n-aş şti să spun dacă exista Salvare, dacă mama a ajuns acolo cu o Salvare sau s-a dus dinainte, chiar ar trebui s-o întreb.
Satul în care eu am copilărit se numeşte Băneşti, mai există un Băneşti în zona Câmpina. Satul acesta Băneşti este în vechiul ținut al Hălmagiului. Din punct de vedere geografic şi administrativ al zonei respective – mă refer la Munţii Apuseni, la Depresiunea Zarandului, este o lume de vis, cu un peisaj bucolic, cu o floră foarte frumoasă, cu oameni foarte deosebiţi, în sensul că, aş putea să spun, cred că noi suntem în zona respectivă regiunea cea mai războinică a României. De acolo s-au recrutat răsculaţii lui Horea, Cloşca şi Crişan – Ţebea se află la 15 km de noi – şi de acolo şi-a adunat Avram Iancu oastea. Deci este o lume cu totul şi cu totul specială şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre femei şi bărbaţi – fiind o zonă de munte. Încă în copilăria mea se trăia practic, prin intermediul trocului.
Cu generaţia bunicului meu toți au murit, alături de lumea respectivă. Bunicul meu şi ceilalţi din generaţia lui erau bărbaţi care participaseră la al Doilea Război Mondial. Şi aici lucrurile sunt neclare, nu ştiu dacă bunicul meu a fost rănit și oprit la Odessa sau a ajuns până în Stalingrad… E ciudat. Mă face să mă gândesc…Oamenii trăiau într-un anume prezent, nu prea povesteau amintiri din trecut sau amintirile lor din trecut, se limitau strict la familie, nicidecum la socialul comunităţii din care făceau parte. Amintirile de familie sunt foarte neclare și în privința unui om foarte deosebit – tatăl bunicului meu care a emigrat 13 ani în America. De ce-a plecat, de ce și cum a revenit… fiecare nepot al lui povestea altfel.
Mă întorc la această istorie cu trocul, din care trăiau, din care mâncam pâinea. Deci, este o regiune unde nu poţi să cultivi cereale, o regiune de munte. Ai Vârful Găinii în faţă, dacă mergi pe poteci, la 17 km ajungeam în tinereţea mea la această sărbătoare numită „Târgul de fete” de pe Muntele Găina. Cultura predominantă este prunul… pruni şi meri. Nu au fost soiuri nobile, erau soiurile locale. Creşteau legume, dar ceva mai târziu decât în zonele de câmpie, nu aveam pepeni, nu aveam caise. Fructele acestea nu le-am văzut și gustat decât mai târziu. Nu cresc… cel mult porumb dacă creştea, foarte puţin grâu. Se spunea primăvara ”semeni grâul pe feţie”, adică partea unui delușor poziţionată spre soare. Dar cum o arau boii și caii? Se trăia, prin urmare, din pomii aceştia fructiferi, fânețe, pădure şi din animale, predilect bovine. Normal că aveam cai, cu caii aceia se ara, mergeai la târg și în satele vecine, caii erau mijlocul de transport pentru trocul de care vă spuneam.
În fiecare toamnă, bunicul meu şi bărbaţii cu care era înrudit sau vecin se uneau câte trei-patru, făceau un fel de tovărăşie. Aveau un echipament special al căruţelor, pentru plecările respective. Puneau ”ierneul”- un coviltir din pânză groasă, dată cu parafină, cu smoală, cu ceva impermeabil. Trebuia să fie căruţa cea bună, căruţa trainică – aveam vreo trei căruţe, una cu care duceai gunoiul, alta cu care ”plecai în ţară”. Aşa se numea călătoria aceea de afaceri. „Ţara”… se numeau satele din câmpia fertilă a Aradului.
Încărcau aceste căruţe cu saci de mere. Merele trebuiau să fie în cea mai bună stare, nu „căzături”. Cele care cădeau din măr, le dădeai la porci sau se făceau alte produse din ele. Nimic nu se pierdea într-o gospodărie din aceasta zonă rurală. Prunele se culegeau într-un fel aparte: cu mâna, prună cu prună. Ţin minte că i-am spus la un moment dat bunicii mele: ”Ce-ar fi să punem un… „lipideu” (se numea cearceaful ţesut în casă) și să le scuturăm cu parul?”: ”A”, a spus bunica, ”n-aş face aşa ceva, vrei să ne râdă lumea?”… „Se bătea” prunul cu ruda, cu un băţ, se scuturau prunele, se culegeau – era o muncă foarte grea. Şi după aceea se făcea magiun, ”pesmet” se numea la noi. Era acea dulceaţă de prune, acea marmeladă care nu avea niciun fel de adaos de zahăr. Se fierbea într-o căldare enormă, mai mare decât masa aceasta, pentru care se săpa o groapă, se făcea un foc… Cu o paletă întorcea în căldare, zile și nopți… O muncă după un ritual care astăzi s-a pierdut Acest proces dura săptămâni de zile. Se punea în oale de lut, „ciubere” sau în lădiţe de lemn, se tăia cu cuţitul marmelada aceasta care n-avea niciun fel de conservant, care se păstra. Și se făcea multă ţuică.
În casa noastră se făceau și nu numai la noi! – circa 500 de litri de ţuică dublu fiartă, ”întoarsă” se numea, ”vinars întors”. Nu se utiliza termenul de palincă, deşi este aceeaşi procedură, cu aceeaşi tehnologie ca şi în Maramureş, ca şi în Sălaj, prunele sunt aceleaşi soiuri. Şi cu o căruţă astfel încărcată – putea să fie de cinci-şase ori într-o toamnă -, coborau în câmpie, unde schimbau acest magiun, alături de ţuică și de mere, pe ”bucate”, aceasta era terminologia pentru porumb şi grâu. Cu care urcau înapoi în zona de munte. Făceau trocul acela de care noi învăţam însă la școală că se practica doar în comuna primitivă.
Vă spuneam că relaţiile dintre bărbaţi şi femei erau oarecum mai altfel, pentru că, deosebit de zona de câmpie, în timpul în care bărbaţii erau plecaţi de acasă, femeile trebuiau să preia toate muncile din gospodărie. Deci nu se mai punea problema că nu pot să aducă apă, bunăoară. E o particularitate a Apusenilor, se găsesc foarte greu izvoare. Şi casele, cum sunt răspândite, la câte un izvor de apă, se săpa o fântână. Fântâna aceea era pentru câte două-trei gospodării. Or, între fântână şi o gospodărie putea să fie o distanţă de 500 m, uneori chiar de un km, pe teren accidentat. Ei, dacă aveai zece-cinsprezece capete de animale puteai duce un trai normal. În momentul în care aveai două vaci, laptele reprezenta alimentul de bază, iar vacile acelea aveau și viţei sau, iată, aveai doi cai și mai aveai porcii, câteva oi… gospodăria era completă. Nu se putea duce un trai fără porci. Acum… râd de multe ori când aud că „nu rentează” – stai la ţară, nu ai nici găini, că stai să respiri aer curat. Și mai aud nişte sintagme teribil de nefericite şi mai ales de la gazetari care spun că nu merg copiii la şcoală pentru că îi exploatează părinţii cu munca.
L.B: Vreau să vă spun, noi aveam îndatoriri de la 5 ani…pentru un copil de 5 ani prima sarcină era aceea să dea la pui, nu? Era o treabă uşoară. Dar nu atât de uşoară pe cât pare din exterior, pentru că era cocoşul destul de războinic, putea să-ţi sară în cap, cloşca la fel… Iar lor li se părea că acel copilaş de 5 ani este ceva aproape de măsura lor, că se pot război. Aveam gâşte atunci, a fost o perioadă în copilăria mea în care fiecare casă avea un cârd de gâşte. De ce? Pentru că apăruse aşa, o modă, a dunelor. Vedeţi, există și o istorie a habitatului rural. Ce este duna? Duna este o pilotă care se umple cu pene, penele de gâscă, pernele – tot cu pene. Şi noi nu aveam în casă decât o sobă… Casele fuseseră destul de mici în vechime – o încăpere, maxim două. Iarna, când veneam în vacanţe şi când s-au făcut case mai arătoase, mai bune, când ne-am mutat şi noi în centrul de comună şi am primit planuri pentru locuinţe-tip… Şi în locuinţele acestea tip care rezistă şi acuma – mama mea stă în casa respectivă -, aveai de regulă o bucătărie ceva mai la distanţă, o camera în care era o sobă… Nu prea găseai meşter să facă sobe, nu prea găseai de cumpărat cărămizile acelea de teracotă, cred că nu se produceau.
În regimul comunist întotdeauna a fost o penurie a bunurilor de consum, poziţionarea a fost către dezvoltarea industriei grele și de mașini. Veneai acasă în vacanţă, aveai unde să dormi, însă nu era căldură. Şi atunci „tehnica” era următoarea: se încălzea o cărămidă în cuptorul din soba de teracotă care servea şi de cuptor de gătit, din bucătărie, din camera în care locuia toată familia, o lua bunica mea într-o cârpă, o băga sub duna din camera neîncălzită… Vreau să vă spun că într-o jumătate de oră nu-ţi mai trebuia niciun fel de sobă! Intrai sub duna aceea, era cald acolo, era cald şi bine, era căldura aceea a pufului de gâscă şi erai bine-mersi. Nici noaptea, nici a doua zi dimineaţa, nu sufereai. Sunt nişte tehnici, niște deprinderi, niște ritualuri care comportă un anumit stil de viață…
(…..)
