Pare ciudat să faci astfel de afirmaţii despre un artist care a avut un succes răsunător ca al lui, însă Toto Cutugno a fost un muzician subestimat. Care a suferit mult. Sigur, s-a consolat cu popularitatea sa extraordinară și cu cântecele, melodiile și rimele memorate de milioane de oameni din întreaga lume, însă a existat un moment în cariera sa când acel rol de etern secund la Festivalul de la Sanremo a părut că-l face să sufere destul de mult.
Cu toate acestea a scris cântece de mare succes și pentru alți interpreți (poate cel mai frumos dintre toate este ”Il tempo se ne va”, cântat de un Celentano melancolic care își vede fiica, pe Rosita, crescând şi devenind femeie), iar Festivalul de la Sanremo l-a câștigat chiar de la prima sa participare ca solist, în 1980 cu imortalul ”Solo noi” (Noi, solo noi, solo noi. Dimmi che tu mi vuoi).
Dar dacă relaţia sa de iubire cu publicul popular a fost mereu extraordinară, cea cu criticii muzicali a fost alcătuită permanent din neînțelegeri, pumnale înfipte în spinare şi o făţişă antipatie reciprocă. Ei îl acuzau că folosea mult prea des temele lejere ale iubirii romantice (pentru o femeie, pentru vremurile bune sau pentru țară), iar el le răspundea fără să facă nici concesie caracterului său dur și sincer, sigur de abilitățile sale pe care unii greşeau nerecunoscândui-le. Din cauza prejudecăților.
Cutugno a fost simbolul acelei culturi național-populare ”Baudiene” (Pippo Baudo, prezentator şi faimos show-man italian) care a dictat legea între sfârșitul anilor șaptezeci și începutul anilor nouăzeci, iar fiecare este liber să fie, sau nu, de acord cu asta. Cutugno a fost un autor capabil să compună melodii care hipnotizează ascultătorul, forțându-l să le recunoască și să le memoreze chiar după prima audiţie (caracteristică ce l-a făcut să se plaseze mereu pe primele locuri în clasamentul de la Sanremo), dar și un aranjor foarte priceput și un groove builder, cântecele sale având structura și complexitatea tipice celei mai bune muzici a acelor ani (ascultați-l în duet cu Daniele Silvestri în ”Salirò”, o melodie care nu întâmplător pare scrisă de Toto).
Cand aveţi chef, încercaţi să ascultați din nou ”L’italiano”, fără idei preconcepute, eventual într-o versiune instrumentală şi veţi vedea ce piesă frumoasă şi actuală este și chiar şi în ziua de astăzi. Şi ascultați încă o dată acele cuvinte întipărite în memorie, care pentru mulţi italieni reprezintă imaginea perfectă a acelor ani: ”Buon giorno Italia, spaghetti al dente.E un partigiano come presidente. Con l’autoradio sempre nella mano destra, un canarino sopra la finestra”.
Toto Cutugno era un om masiv cu chip de boxer și ochi timizi și întunecaţi, dar luminaţi de dorinţa de a se exprima și de a ieși din ascunzătoarea lui, care iubea poezia lucrurilor mărunte.
Marţi, 22 august, a murit un bărbat care era convins că valorează mai mult decât îi fusese recunoscut. Un om care nu fusese înfrânt de melancolie, dar care nici nu ieşise victorios din confruntarea cu ea, în pofida succesului, a aplauzelor publicului din întreaga lume. În pofida iubirii.www.lastampa.it
https://www.lastampa.it/spettacoli/2023/08/22/news/morto_cutugno_eterno_secondo-13007215/?ref=LSHA-BH-P1-S2-T1
Articol de Alberto Infelise
Traducerea Cătălina Păunel/cpaunel
