Autor: Alexandru Balaci
„I Have a Dream” („Am un vis”) este titlul unui discurs public de 17 minute al lui Martin Luther King, Jr. ținut la 28 august 1963, acum exact 60 de ani. În cuvântarea sa, a cerut egalitate rasială și încetarea discriminării. Discursul, ținut pe treptele Monumentului Lincoln în timpul Marșului asupra Washingtonului pentru Libertate și Locuri de Muncă, a fost un moment definitoriu al Mișcarea pentru Drepturile Civile ale Afroamericanilor. Ținut în fața a 200.000 de susținători ai drepturilor civile, a fost considerat cea mai importantă cuvântare a secolului al XX-lea într-un sondaj efectuat în 1999 în rândurile specialiștilor în oratorie.
Context
America acelor ani se confrunta cu lupta pentru drepturi civile a populației de culoare neagră, iar celebrul incident de la Montgomery, când o femeie afro-americană, Rosa Parks, a fost arestată pentru că refuzase să îi cedeze locul său din autobuz unei persoane de culoare albă, a reprezentat un punct de cotitură în emanciparea populației de culoare și lupta contra discriminării rasiale.
Boicotul asupra mijloacelor publice de transport ce a urmat incidentului din autobuz a fost condus chiar de Martin Luther King și s-a soldat cu arestarea sa, un atac cu bomba asupra casei, dar și, pe de altă parte, conturarea speranței că lupta cetățenilor afro-americani pentru drepturi civile poate avea succes. Avea să transforme această credință într-un adevărat crez pe 28 august 1963, în fața Lincoln Memorial, în Washington DC.
„Îmi doresc să fie primit precum discursul de la Gettysburg”
Era 28 august. În hotelul Willard din Washington DC, la biroul din apartamentul său, Martin Luther King Jr. încheia un discurs care avea să facă istorie. În noaptea când King a încheiat ultimele fraze ale discursului său pentru Marșul spre Washington, consilierul Wyatt Walker, îl sfătuise să nu folosească sintagma „I Have a Dream”, considerând-o deja clișeu. Martin Luther King folosise replica întocmai, la un alt discurs, în Detroit.Prin urmare, materialul trimis spre tipărire de către King la 04:00 dimineața nu conținea secțiunea „I Have a Dream”.
Ziua discursului
Îmbrăcat într-un costum negru, cravat neagră, cămașă albă, a urcat pe scenă. Avea în față peste 250.000 de oameni, lângă Lincoln Memorial. Era ultimul pe lista celor zece programați să ia cuvântul. Era de așteptat ca publicul să fie obosit și să plece. La fel și presa. Realitatea a răsturat așteptările. King a fost ascultat, în liniște deplină, 15 minute (timpul maximum fixat de organizator pentru fiecare discurs era de 4-5 minute), iar reprezentanții presei erau mai mulți decât la inaugurarea președintelui Kennedy cu doi ani în urmă și nu au ratat momentul istoric.Paul Newman se pierduse prin mulțime, Marlon Brando vântura în aer un bici electric pentru vite, ca simbol al violenței poliției, Harry Belafonte era, de asemenea, prezent, alături de Charlton Heston, de Sidney Poitier, de James Garner și de alte celebrități de la Hollywood.
Discursul memorabil
Discursul a început așa: „Mă bucur să iau parte astăzi cu voi la un eveniment care va rămâne în istorie drept cea mai mare demonstraţie pentru pace din istoria naţiunii noastre. Acum o sută de ani, un mare american, în a cărui umbră ne-am adunat noi astăzi, semna proclamaţia de emancipare. (…) Dar, o sută de ani mai târziu, negrii tot nu sunt liberi. O sută de ani mai târziu, viaţa negrilor suferă în continuare de pe urma cătuşelor segregării rasiale şi a lanţurilor grele ale discriminării. O sută de ani mai târziu, negrii se află tot la marginea societăţii americane, fiind exilaţi în propria lor ţară”. Câteva replici mai târziu, după îndemnul lui Martin către cetățeni de a se întoarce acasă încrezători că nedreptățile asupra lor vor lua sfârșit („Continuaţi tot aşa şi aveţi încredere că aceste suferinţe nemeritate vă vor elibera. Întoarceţi-vă în Mississippi. Întoarceţi-vă în Alabama. Întoarceţi-vă în Carolina de Sud. Întoarceţi-vă în Georgia. Întoarceţi-vă în Louisiana”), s-a întâmplat ceva neașteptat.
Glasul unei femei din public, Mahalia Jackson, a spus:„Tell’em about the dream, Martin!” (Spune-le despre vis, Martin!). Se referea la discursul din Detroit King și Mahalia Jackson erau prieteni foarte apropiați, aceasta fiind interpreta lui preferată de gospel. Când se simțea copleșit de probleme sau trist, o suna pentru o porție de terapie cu muzică gospel prin telefon. Efectele vocii Mahaliei erau garantate. Ca și pe 28 august, la Lincoln Memorial.
Imediat după ce a auzit solicitarea Mahaliei, King a mai rostit două propoziții din discursul pregătit, iar apoi a dat textul pregătit la o parte, și, după o pauză de aplauze, a vorbit despre vis:
„Vă spun astăzi, prieteni, că, în ciuda dificultăţilor de azi şi de mâine, am un vis. Este un vis cu rădăcini adânc ancorate în visul american. Câteva replici mai târziu, după îndemnul lui Martin către cetățeni de a se întoarce acasă încrezători că nedreptățile asupra lor vor lua sfârșit („Continuaţi tot aşa şi aveţi încredere că aceste suferinţe nemeritate vă vor elibera. Întoarceţi-vă în Mississippi. Întoarceţi-vă în Alabama. Întoarceţi-vă în Carolina de Sud. Întoarceţi-vă în Georgia. Întoarceţi-vă în Louisiana”), s-a întâmplat ceva neașteptat.
Brusc, s-a auzit o voce de femeie din public. Era Mahalia Jackson, care s-a ridicat și a strigat:„Tell’em about the dream, Martin!” (Spune-le despre vis, Martin!). Se referea la subiectul pe care Martin Luther King îl abordase cu două luni în urmă în discursul din Detroit, și care se pare că o impresionase pe cântăreață. King și Mahalia Jackson erau prieteni foarte apropiați, aceasta fiind interpreta lui preferată de gospel. Când se simțea copleșit de probleme sau trist, o suna pentru o porție de terapie cu muzică gospel prin telefon. Efectele vocii Mahaliei erau garantate. Ca și pe 28 august, la Lincoln Memorial.
Imediat după ce a auzit solicitarea prietenei sale, King a mai rostit două propoziții din discursul pregătit, iar apoi a dat textul pregătit la o parte, în stânga sa, a apucat pupitrul cu mâinile și, după o pauză de aplauze, a introdus visul:
„Vă spun astăzi, prieteni, că, în ciuda dificultăţilor de azi şi de mâine, am un vis. Este un vis cu rădăcini adânc ancorate în visul american”. Până aici a durat liniștea consilierului său Wyatt Walker. „Ah, la naiba, folosește visul!”, a exclamat acesta. Doar că avea să se înșele total. Exact visul a făcut discursul să intre în istorie.
„Am un vis şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale.
Am un vis şi anume că într-o bună zi pe dealurile roşii din Georgia, fiii foştilor sclavi şi fiii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii. Am un vis că într-o bună zi chiar şi statul Mississippi, un stat care lâncezeşte în fierbinţeala nedreptăţii şi oprimării, se va transforma într-o oază a libertăţii şi dreptăţii.
Am un vis că într-o bună zi cei patru copii ai mei vor trăi într-o naţiune în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor.
Am astăzi un vis… Am un vis şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale. Am un vis şi anume că într-o bună zi pe dealurile roşii din Georgia, fiii foştilor sclavi şi fiii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii. Am un vis că într-o bună zi chiar şi statul Mississippi, un stat care lâncezeşte în fierbinţeala nedreptăţii şi oprimării, se va transforma într-o oază a libertăţii şi dreptăţii.
Am un vis că într-o bună zi cei patru copii ai mei vor trăi într-o naţiune în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor.
Am astăzi un vis…”
Mahalia Jackson a început să cânte pe treptele Lincoln Memorial din Washington.
Președintele John F. Kennedy, care urmărea evenimentul la televizor, a exclamat:„Este al naibii de bun!” (He’s damned good. Damned good), iar William Sullivan de la FBI a făcut următoarea recomandare:„Dacă nu l-am calificat până acum, trebuie să o facem și să îl calificăm drept cel mai periculos negru al viitorului acestei națiuni”. Spiritul „I Have a Dream” a rămas în conștiința mondială. Efectele discursului nu s-au văzut imediat. Deși chiar în 1964 a fost introdus Civil Rights Act, iar apoi, în 1965, președintele Lyndon Johnson trecea de Congres și Voting Rights Act (adevărate succese, deci, în lupta pentru drepturi civile a cetățenilor afro-americani), popularitatea lui King și a discursului său aveau să cunoască succesul după moartea sa. În 1965, în Chicago, Martin a declarat ceva ce avea să rămână, de asemenea, în istorie:„Am fost nevoit să văd cum visul meu s-a transformat într-un coșmar”.
Discursul integral:
“Mă bucur să iau parte astăzi cu voi la un eveniment considerat a fi cea mai mare demonstraţie pentru pace din istoria naţiunii noastre. Acum o sută de ani, un mare american, în a cărui umbră ne-am adunat noi astăzi, semna proclamaţia de emancipare. Aceasta a venit ca zorii fericiţi ai unei zile răsărite după o lungă noapte de prizonierat. Cu toate acestea, nici după o sută de ani negrii nu sunt liberi. O sută de ani mai târziu, viaţa negrilor suferă în continuare de pe urma cătuşelor segregării rasiale şi a lanţurilor grele ale discriminării. O sută de ani mai târziu, negrii se află tot la marginea societăţii americane, fiind exilaţi în propria lor ţară. Am astăzi aici pentru a dramatiza o situaţie ruşinoasă. Am venit oarecum în capital ţării noastre pentru a încasa un cec.
Când arhtecţii republicii noastre au scris marile cuvinte ale Constituţiei şi ale Declaraţiei de Independenţă, ei au semnat o poliţă pe care a fi trebuit ca toţi americanii să o poată încasa. Această poliţă garanta tuturor oamenilor — atât albilor, cât şi negrilor, în egală măsură — drepturile nestrămutate de a trăi fericiţi şi în libertate.
Se poate însă observa cu uşurinţă astăzi că America nu şi-a onorat promisiunile în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii de culoare. În loc să-şi îndeplinească obligaţiile cele sfinte, America a oferit negrilor un cec fără acoperire. Refuzăm să credem totuşi că n-a mai rămas nimic în seifurile de ocazii ale ţării acesteia.
Am venit astăzi aşadar să ne încasăm cecul, acest cec care ne va deschide accesul către bogăţiile libertăţii şi ale securităţii garantate de dreptate. Am venit în acest loc neobişnuit pentru a aminti Americii de urgenţa imediată pe care o presupune ziua de astăzi. Nu este vreme acum să ne permitem luxul să ne „liniştim” sau să înghiţim calmantele unui progres lent şi treptat. A venit vremea să transformăm promisiunile democraţiei în realitate. A venit vremea să ieşim din prăpastia întunecată a segregării rasiale şi să purcedem pe drumul strălucitor al dreptăţii pentru toate rasele. A venit vremea să ne salvăm naţiunea din nisipurile mişcătoare ale nedreptăţilor rasiale în care s-a scufundat şi să o ridicăm pe culmile solide ale fraternităţii. A venit vremea ca toţi copiii lui Dumnezeu să trăiască realitatea dreptăţii. Ar fi fatal pentru această naţiune să nu ia la cunoştinţă caracterul urgent al situaţiei curente. Această vară fierbinte a nemulţumirilor justificate ale negrilor nu se va sfârşi până când nu va fi venit proaspăta toamnă a libertăţii şi dreptăţii. 1963 nu este sfârşitul ci începutul. Cine speră că negrii se vor fi mulţumit acum când s-au mai eliberat de presiune, va avea o surpriză urâtă atunci când va constata că naţiunea urmează acelaşi drum ca mai înainte.
America nu va cunoaşte linişte până ce negrilor nu se vor bucura de deplinătatea drepturilor civile. Vârtejul revoltei va zgudui în continuare temeliile naţiunii noastre până cât va veni ziua senină a dreptăţii.Şi trebuie să spun poporului meu care se află pe pragul tocit al uşii care duce spre palatul dreptăţii că atâta vreme cât vom încerca să ne câştigăm locul de drept nu trebuie să ne facem vinovaţi de nici un comportament nedrept. Să nu ne lăsăm ispitiţi să bem din paharul amar al urii pentru a ne stinge setea de libertate. Trebuie să ne ducem mereu lupta la nivelul superior al demnităţii şi disciplinei. Nu trebuie să lăsăm să ne cadă acest protest creator în prăpastiile violenţei fizice. Trebuie să ne ridicăm mereu pe acele culmi maiestuoase de unde să putem răspunde actelor de violenţă fizică cu puterea sufletului nostru.
Acest nou şi minunat spirit revoluţionar care a cuprins comunitatea negrilor nu trebuie să ne facă să ne pierdem încrederea în toţi albii. Pentru că mulţi dintre fraţii nostri albi — şi acest lucru o dovedeşte prezenţa lor astăzi — şi-au dat seama că viitorul lor este strâns împletit cu al nostru. Ei şi-au dat seama că libertăţile lor nu pot fi despărţite de libertăţile noastre. Nu putem mărşălui de unii singuri.
Şi dacă e să mărşăluim, trebuie să ne obligăm să nu întrerupem niciodată acest marş. Nu ne mai putem întoarce. Există oameni care îi întreabă pe cei devotaţi drepturilor civile:
„Când veţi fi satisfăcuţi pe deplin?” Nu vom fi niciodată satisfăcuţi pe deplin atâta vreme cât negrii vor mai cădea victime brutalităţii înfiorătoare a poliţiei.
Nu ne putem declara satisfăcuţi atâta vreme cât trupurile noastre obosite nu vor găsi un loc să se odihnească în motelurile de pe şosele şi în hotelurile din marile oraşe. Nu ne putem declara satisfăcuţi atâta vreme cât libertatea de deplasare a negrilor va fi limitată doar la mutarea dintr-un ghetou mai mic într-unul mai mare.
Nu ne putem declara satisfăcuţi atâta vreme cât copiii noştri vor fi privaţi de libertate şi demnitate prin semne pe care stă scris: „Doar pentru albi”. Nu ne putem declara satisfăcuţi atâta vreme cât negrii din Mississippi nu vor obţine drept de vot, iar negri din New York nu vor avea pe cineva pe care într-adevăr să vrea să îl aleagă. Nu, nu ne vom declara satisfăcuţi decât cânt drepturile vor curge ca apa iar dreptatea cu puterea unui fluviu măreţ.
Ştiu că unii dintre voi au venit astăzi aici pentru că sunt nefericiţi şi au multe nevoi. Unii dintre voi au venit direct din strânsoarea celulelor din închisoare. Unii dintre voi au venit din regiuni în care sunteţi urmăriţi de brutalitatea poliţiei pentru că vă cereţi dreptul la libertate. Voi sunteţi veteranii suferinţelor creatoare. Continuaţi tot aşa şi aveţi încredere că aceste suferinţe nemeritate vă vor elibera. Întoarceţi-vă în Mississippi, în Georgia, în Louisiana, în mahalalele şi ghetourile din marile oraşe din Nord cu conştiinţa că situaţia de acum poate şi va fi schimbată. Nu vă complaceţi în disperare.
Vă spun astăzi, prieteni, că, în ciuda dificultăţilor de azi şi de mâine, am un vis. Este un vis al cărui rădăcini sunt adânc ancorate în visul american. Am un vis, şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale: ,acest adevăr este de la sine înţeles pentru noi: toţi oamenii sunt egali.’
Am un vis, şi anume că într-o bună zi, pe dealurile roşii din Georgia, fii foştilor sclavi şi fii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii. Am un vis, că într-o bună zi chiar şi statul Mississippi, un stat care lâncezeşte în fierbinţeala nedreptăţii şi oprimării, se va transforma într-o oază a libertăţii şi dreptăţii. Am un vis, că cei patru copii ai mei vor trăi într-o bună zi într-o naţione în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor. „
”Am astăzi un vis…
Am un vis, că într-o bună zi în Alabama, statul cu rasiştii aceia răi, cu guvernatorul
său, din a cărui gură au ieşit cuvinte precum „intervenţie” şi „anularea integrării rasiale”
…, că într-o bună zi chiar şi acolo, în Alabama, băieţeii şi fetiţele de culoare îşi vor da
mâna cu băieţeii şi fetiţele albe, ca fraţii şi surorile. Am un vis, că într-o bună zi fiecare
vale se va înălţa şi fiecare munte se va apleca. Locurile cu gropi vor fi netezite, la fel şi
cele denivelate. Iar splendoarea lui Dumnezeu ni se va revela, ca tot ce e din carne să o
vadă.
Aceasta este credinţa noastră. Şi cu această credinţă mă voi întoarce în Sud.
Această credinţă mă va motiva să scot din muntele disperării o piatră a speranţei.
Această credinţă ne va motiva să transformăm inechităţile exagerate din sânul naţiunii noastre într-o minunată simfonie a fraternităţii. Această credinţă ne va motiva să lucrăm împreună, să ne rugăm împreună, să ne luptăm împreună, să mergem împreună la închisoare, să ne ridicăm împreună pentru cauza libertăţii, în conştiinţa că într-o bunp zi vom fi liberi. Aceea va fi ziua în care toţi copiii lui Dumnezeu vor da un nou înţeles acestui cântec: „Ţara mea, Ţară a Libertăţii, aşa cânt eu. Ţară în care au murit strămoşii mei, mândria pelerinilor, de pe toţi munţii răsună libertatea”.
” Dacă America vrea să devină o naţiune măreaţă, atunci toate aceste lucruri trebuie să devină realitate. Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe piscurile din New Hampshire. Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe munţii cei înalţi din New York, lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe munţii Allegheny din Pennsylvania. Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe culmile înzăpezite ale Munţilor Stâncoşi din Colorado. Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe înălţimile Californiei. Dar nu numai atât, lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe Stone Montain din Georgia. Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe Lookout Mountain din Tennesee. Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe fiecare deal şi măgură din Mississippi, lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe fiecare ridicătură.
Pentru că dacă vom lăsa să răsune câmpul libertăţii — dacă îl vom lăsa să răsune
din fiecare aşezare şi fiecare cătun, din fiecare stat şi din fiecare oraş, atunci vom putea trăi mai repede ziua în care toţi copiii lui Dumnezeu — oameni albi şi negri, evrei şi necredincioşi, protestanţi şi catolici — îşi vor da mâinile şi vor intna versurile vechiului Negro Spiritual: „În sfârşit liberi! În sfârşit liberi! Doamne Dumnezeule Atotputernic, suntem în sfârşit liberi!”
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.britannica.com/biography/Martin-Luther-King-Jr
https://www.americanrhetoric.com/speeches/mlkihaveadream.htm
