Vasile Manta: “La Radio am colaborat foarte bine cu actorii.”
În anii ’80, Radioteleviziunea Română era singura instituție din țară care avea emisiuni de teatru. De aceea în piesele care se înregistrau la Radio erau aleși cei mai buni actori care jucau pe scenele bucureștene, inclusiv pe șcena Teatrului Național. Colaborarea cu acești actori s-a făcut de multe ori greu, pentru că fiecare avea propria personalitate, propria experiență actoricească, propria viziune asupra personajului pe care îl juca. De multe ori au avut loc dezbateri aprinse până când actorul a înțeles ceea ce dorea de la el regizorul, până când personajul era șlefuit într-o mică bijuterie. La aceste discuții de multe ori a asistat și Vasile Manta – regizor și inginer de sunet în studiourile de înregistrări de la Radio.
„Când erai invitat la Radioteleviziune ţi se făcea o onoare. Chiar şi cei mai orgolioşi, chiar şi actorii care la ei la teatru îşi impuneau punctul de vedere în faţa regizorilor pe “scena de scândură” unde aveau alt statut, aici la Radio nu îndrăzneau să-şi impună punctul de vedere. Erau ascultători, mai ales că primeau un onorariu decent faţă de salariul lor. Şi din cauza aceasta nu am avut probleme cu orgoliul lor, cu felul lor de a se impune în faţa regizorilor. Aici la Radio erau destul de “cuminţi”. Bineînţeles că au fost şi actori “năbădăioşi” sau “actori cu probleme” cum îi numeam noi. Unul dintre ei era Victor Rebengiuc, un actor genial care avea un simţ fantastic al microfonului. Era unul dintre puţinii actori care, la repetiţie, în special în studio, în faţa microfonului, repeta aşa, uşor băşcălios. Nu puteai să-ţi dai seama, mai ales tinerii din jurul lui nu puteau să-şi dea seama cum o să fie la înregistrare. Repeta aşa, în glumă, uşor băşcălios, mai făcea câte o poantă cu Ceauşescu şi-şi punea mâna la gură: “Aoleu! Că la voi aici se înregistrează tot!”… Mai făcea poante din astea. Era unul dintre puţinii care-şi permiteau să facă lucrul acesta. Şi uite că n-a păţit nimic niciodată. Eu nu-mi aduc aminte să fi păţit vreodată ceva din cauza asta! Era un actor foarte-foarte năbădăios. Adică nu accepta orice fel de rol, unu la mână şi doi la mână, când nu înţelegea anumite lucruri pe care i le spunea regizorul îl sâcâia şi îl bătea la cap până înţelegea el ce vrea să spună regizorul şi cum vrea să fie personajul interpretat de el în faţa microfonului. Au mai fost actori ca el, dar mai puţin importanţi. El era un actor dintre vârfurile actorimii şi trebuia luat în seamă când el zicea: “Măi, Dan Puican, ce vrea să spună ăsta aici, explică-mi şi mie că nu înţeleg”. Şi începea pe urmă o discuţie pro şi contra în care se contrau pentru personajul respectiv. Ceilalţi mari actori, nu prea făceau lucrul ăsta. Mircea Albulescu era un vechi colaborator al Radioului şi toţi aveam un respect faţă de el pentru că a rămas fidel Radioului şi rolurilor pe care le-a interpretat. Mircea Albulescu a fost întotdeauna o personalitate puternică. Când era în putere, pe la 50-60 de ani, greu te înţelegeai cu el! Avea dorinţa de a scrie scenarii radiofonice, făcea dramatizări. În 1987 el ne-a adus o adaptare după Othello de William Shakespeare în care a jucat şi rolul principal. Îmi aduc aminte când a venit cu scenariul, toţi am rămas cu gura căscată. De obicei, aproape toate piesele lui William Shaespeare pe care le făceam, erau adaptate de [Dan] Amedeo Lăzărescu, un vechi liberal care a fost un colaborator al Teatrului Radiofonic de nădejde, în special pentru piesele din marele repertoriu. Aproape toate piesele de William Shakespeare erau adaptate de el, unele chiar şi traduse după câte ştiu. Era o enciclopedie şi din cauza faptului că avusese nişte probleme de dosar, în tinerețe fusese liberal, trăia din chestia asta. Şi pe vremea aceea se plătea un scenariu destul de bine faţă de salariul mediu pe economie. Spre exemplu, un scenariu original în 1984, dau la întâmplare o cifră, se plătea cu șase salarii pe economie. Spre exemplu, dacă aveai 3000 lei – un salariu decent pe vremea aia – pentru un scenariu original primeai de la Radio România de șase ori, deci 18000 de lei! Păi asta era o sumă… din patru scenarii îţi luai maşină. Erau nişte sume care se plăteau autorilor pentru scenarii originale”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2012]
