Prinţul Şerban Ghica, secretar personal al lui Iuliu Maniu, apoi vicepreşedinte al filialei PNŢ a Sectorului 1, a fost foarte activ în perioada frământărilor dintre comuniştii instalaţi la putere şi partidele de opoziţie. 1945 este anul mitingurilor, al acţiunilor de stradă, cu ciocniri între autorităţi şi grupurile studenţeşti din organizaţiile de tineret ale partidelor de opoziţie, Bani Ghica fiind unul dintre organizatorii „echipelor de şoc” naţional-ţărăniste din acea perioadă.
„S-a asediat Clubul Naţional Ţărănesc”
„Au început arestările ţărăniştilor, conducătorii ţărăniştilor au fost la rândul lor arestaţi. Dumneavoastră când aţi fost arestat?
Eu în aprilie ’47.
Dacă vreţi să ne spuneţi cum aţi fost arestat, ce învinuiri vi s-au adus?
Păi, momentele mai grozave au fost când m-au luat de pe stradă. Mergeam cu frate-meu în BMW-ul meu şi alături, pe dreapta, era o maşină cu patru… de-ăştia, securişti, miliţieni… de la Securitate. Şi prin Bulevardul Bălcescu, în spatele AGIR-ului, dacă ştiţi… clădirea aia mare, acolo, au sărit dintr-o maşină, au oprit maşina noastră şi m-au mutat din maşina noastră în maşina cealaltă şi m-au adus la Interne aicea, unde aveau celulele, în clădirea Ministerului de Interne. Şi au fost acolo anumite momente mai tragice din istoria noastră, de exemplu am fost salvat [o dată] din sediul partidului…
Că, la un moment dat, în una din zilele 16 sau 17 noiembrie, m-a chemat Maniu cu o jumătate de ceas mai devreme: <Să vină domnul Bani imediat aici>. […] La 6.30 eram prezent la Maniu în birou şi Maniu mi-a spus: <Domnul Bani, ia vezi că s-a asediat Clubul Naţional Ţărănesc, este asediat şi ocupat de o echipă de aşa-zişi disidenţi din Partidul Naţional Ţărănesc, în frunte cu Misali şi cu Niculescu. Misali era preşedintele micilor industriaşi şi pe câţiva îi unise în jurul lui – spunea că are mii de oameni în organizaţia lui – şi să fie şi el propus pe lista deputaţilor. La care, eu imediat am lucrat exact în sistemul comunist: l-am dezarmat şi i-am pus [pe toţi] să dea câte o declaraţie cum au fost aduşi acolo. Erau nişte laşi şi nişte poltroni care n-aveau nimic comun cu lupta asta de stradă. Şi i-am scos şi în două ore am dus la Maniu pistoalele şi cartuşele pe care le aveau în buzunar…
Şi asta v-au reproşat comuniştii când v-au arestat?
Una din ele… După aia, dărâmarea panourilor de pe Bulevardul Brătianu. Era Maniu într-un tablou mare, prins în plăci de nişte lanţuri, pe care lanţuri erau nişte blocuri de beton de care atârna Maniu, [arătând] cum îl trag la apă păcatele pe care le-a făcut. Şi atuncea eu cu echipa mea de şoc am spus: <Astăzi dărâmarea panourilor!> Şi m-am dus în piaţă şi în două minute am dărâmat panoul, în două minute a fost gata! Era maşina mea pe dreapta… <În sfârşit>, zic, <hai să mergem şi noi să vedem cum a fost la dărâmarea… şi au venit nişte oameni: <Dom’le să vedeţi, o bandă de patru huligani înarmaţi au venit şi au dărâmat această…>… şi zeci şi zeci de încurcări din astea…”
„Fiorosul Şerban Ghica”
„La 8 noiembrie [1945] au fost, după cum ştiţi, luptele acelea din Piaţa Palatului, cu răsturnarea autobuzelor, cu datul foc, manifestaţia de la 8 noiembrie la care au fost omorâţi 16 tineri, opt erau naţional-ţărănişti nu comunişti. Şi mai erau comunişti care voiau să scape din Piaţa Victoriei.
Plecând din Piaţa Victoriei, m-am dus împreună cu Coposu la Capşa unde era Maniu la masă şi ne aştepta acolo. Şi [a fost] prima data în viaţă când m-a sărutat Maniu, a zis: <Bravo, domnule Banu, i-am alungat pe comunişti din Piaţa Victoriei>. […] Am plecat în Piaţa Palatului şi am strigat: <Maniu şi regele! Maniu şi regele! Maniu şi regele!> Şi aşa i-am scos pe comunişti din Piaţa Palatului Şi a fost un exemplu dat pentru toată ţara, să se ştie că există o puternică organizaţie naţional-ţărănistă.
Vă rugăm să povestiţi în detaliu cum aţi reuşit să-i alungaţi pe comunişti…
Piaţa era asediată de reacţionari, să zicem, de contrarevoluţionari. Şi a impresionat numărul grozav de mare care… şi s-au retras de bună voie şi când au scos tancurile ruseşti în spate, pe la Wilson pe-acolo… şi, dacă mai dura, cred că băgau tancurile să tragă în noi. Şi a doua zi au fost declaraţiile lui Teohari Georgescu [ministrul de Interne] care spunea că 8 noiembrie a fost condus <de fiorosul Şerban Ghica>. […]
Dumneavoastră aveaţi echipe constituite…?
Da, aveam echipe de şoc… [de fapt] una era… eram eu, inginerul Puiu, Sluţeanu, domnişoara Serdici… Aia era echipa de şoc care conducea…
Pe cine conducea?
Studenţii care aveau organizaţie bine făcută [căreia] i se spunea, aşa, cum să meargă…
Deci dumneavoastră eraţi un fel de comandament al studenţilor…
Da… coordonam.
Şi ce aţi făcut? Aţi dat dispoziţie studenţilor să intervină?
Nu, nu, paşnic, liniştit. [Aveau] semnalul să defileze pe ruta Calea Victoriei – Palatul Telefoanelor – în stânga, Cartea Românească şi înapoi în Piaţa Palatului. Peste tot şi la toate nivelele şi în toate locurile erau femei, fete care aruncau cu flori, râdeau de plăcere, aşa, era un entuziasm grozav! Toată lumea era în culmea fericirii, afară de o bandă de comunişti şi vreo două camioane, cu măciuci şi cu fiare în mână, care ne atacau pe noi. Până la urmă s-a dat şi foc la camioane, s-a făcut o adevărată revoluţie acolo. [Ei] erau mai puţini şi destul de curajoşi.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2005]
