Autor: Alexandru Balaci
Bătălia de la Plevna (Bulgaria) (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în cadrul Războiului de Independenţă (1877 – 1878). Bătălia de la Plevna a dus la înfrângerea turcilor, obligând, practic, Imperiul Otoman să ceară un armistiţiu.
Conducerea operaţiunilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna i-a aparținut domnitorului Carol I (1866 – 1914), şef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov.
Războiul Ruso – Turc din 1877 – 1878 a pornit după ce Rusa a dorit să își recupereze teritoriile pierdute după Războiul din Crimeea, însă acesta s-a transformat într-un război de eliberare a popoarelor din Peninsula Balcanică de sub dominiaţia otomană. Astfel, în urma acestui război, România, Serbia şi Muntenegru şi-au proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman, iar statul bulgar a fost reînfiinţat, căpătând numele de Principatul Bulgariei. Inițial, trupele ruse au atacat de două ori cetatea Plevna, însă fără succes, armata rusă suferind pierderi mari. Iniţial ruşii au refuzat sprijinul oferit de români, considerând că participarea României la acţiunile militare din Balcani nu este necesară.
„Ruşii nu preţuiau prea mult o armată de 50.000 de oameni şi 35.000 de puşti noi care li se oferea cu condiţia de a i se da arme, pontoane şi un milion pentru cheltuieli”, scria Nicolae Iorga.
Dacă iniţial a refuzat sprijinul Armatei Române, arhiducele Nicolae, comandantul trupelor ruse, a cerut ajutorul românilor, după ce au suferit pierderi mari în urma celor două atacuri eşuate efectuate asupra Cetăţii Plevna.
Asaltul final
În timpul Războiului de Independență, Armata Română a dus un război de asediu, de cucerire a pozițiilor fortificate ale adversarului care dispunea de armament modern, cu efecte nimicitoare asupra trupelor atacante. Marele Cartier General a fost nevoit să adopte unele măsuri speciale, care nu erau prevăzute în regulamentele militare, pentru a sprijini atacul trupelor române.
A fost vorba de diverse artificii pentru a înlătura obstacolele turcilor: șanțuri, palisade, parapete, fascine, gabioane și scări. În cadrul ordinului de luptă emis la 29 august/10 septembrie 1877 de generalul Alexandru Cernat, comandantul Armatei Active de la Plevna, se stabilea ca cele două divizii, a 3-a și a 4-a, să participe la asaltul asupra redutei Grivița cu câte o coloană de atac compusă din 4 batalioane. Generalul și istoricul Radu Rosetti, nota că ordinul generalului Cernat era prea stufos și neclar, cu detalii inutile, precizări inserate pentru a preîntâmpina eventualele gafe cauzate de pregătirea insuficientă a ofițerilor ce comandau trupele.
Tot din teama de un eventual eșec al atacului, ca urmare a lipsei de experiență de război a trupelor române, s-a realizat o amestecare a unităților de dorobanți, considerate ca fiind mai slab pregătite și încadrate, cu cele de vânători și ale infanteriei de linie, mult mai bine instruite, echipate și comandate. În rândurile comandamentului român, în frunte cu Carol I exista opinia că timpul avut la dispoziție pentru instruirea și echiparea trupelor teritoriale a fost prea scurt și nu se putea conta pe deplin pe capacitatea combativă a dorobanților. Sentimentul de neîncredere persista și în privința unora din unitățile permanente.
Armata Română a trecut Dunărea cu 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 de tunuri, alăturându-se în apropiere de Plevna celor 52.000 de soldaţi ruşi. Turcii aveau aproximativ 40.000 de soldaţi şi peste 100 de tunuri. Cea de-a treia bătălie dată pentru cucerirea Plevnei a fost condusă de domnitorul Carol I. Atacul prevedea un bombardament susţinut pe durata a mai multor zile a Cetăţii Plevna, din 26 august. Ordinul de luptă al generalului Cernat a fost pus în aplicare, însă ostașii români s-au confruntat cu situația câmpului tactic, diferită de cea estimată inițial și cu puterea superioară de foc a armamentului modern de infanterie.
După patru zile în care Plevna a fost bombardată, domnitorul Carol I şi arhiducele Nicolae au decis un atac general asupra cetăţii. În dimineaţa zilei de 30 august/11 septembrie 1877, Cetatea Plevna a fost ţinta unui bombardament susţinut, bombardament ce a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română, care nu puteau fi văzute din cauza ceţii dense. Cercetarea superficială a terenului înainte de bătălie a creat impresia falsă a existenței unei singure redute Grivița, când în realitate erau două, ceea ce a făcut ca trupele atacatoare să-și înjumătățească forțele, fiecare coloană de atac atacând un alt obiectiv.
În timpul atacului, românii s-au aflat în permanență sub tirul armamentului de infanterie performant al inamicului (puști Martini-Henry, model 1871, calibru 11,43 mm), cu cadență mare de tragere și bătaie eficace de cca. 400 metri, precum și al focului de artilerie otoman care utiliza proiectile șrapnel cu efecte nimicitoare asupra atacatorilor. După patru atacuri ale armatelor româno – ruse, s-a reuşit doar cucerirea redutei Griviţa 1. Au urmat apoi mai multe lupte surde între cele două părţi, însă la o lună distanţă, la data de 19/31 octombrie 1877, s-a reuşit încercuirea completă a Plevnei. Astfel, trupele otomane au încercat să iasă din încercuire, însă fără succes.
Cucerirea Plevnei a deschis drumul armatei ruse către Constantinopol, iar după ce au fost cucerite oraşele Adrianopol şi Filipopol, Turcia a fost practic obligată să capituleze la data de 23 ianuarie/ 4 februarie 1878. România a avut o contribuţie importantă în victoria obţinută de ruşi în faţa turcilor, lucru recunoscut şi de arhiducele Nicolae.
Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 a fost ultima mare confruntare europeană a secolului al XIX-lea, în care au mai fost utilizate tactici datând din epoca napoleoniană. Generalizarea armamentului cu cadență mare de tragere și a celui automat, a explozibililor cu putere sporită de distrugere, a determinat schimbarea modului de ducere a acțiunilor de luptă.
Noile regulamente militare introduse în ultimul deceniu al secolului prevedeau adoptarea unor formații de luptă mai suple și rarefiate, folosirea terenului pentru mascare, utilizarea unui echipament comod și puțin vizibil, menit să expună cât mai puțin soldatul pe câmpul de luptă.
În urma participării la războiul Ruso – Turc (1877 – 1878), România şi-a obţinut independenţa ca stat, precum şi Dobrogea.
Bibliografie
Calendar Rador
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Plevna
https://historia.ro/sectiune/general/batalia-de-la-plevna-un-test-important-pentru-636142.html
