Cu 325 de ani în urmă, la 30 august 1698, a apărut, la Iaşi, prima scriere filosofică românească şi, totodată, prima lucrare românească originală de gândire religioasă, “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”, scrisă de marele cărturar Dimitrie Cantemir. Descoperim în lucrare sugestiile autorului privind superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, descrierea omului ca stăpân al lumii, superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului. Tot aici, Cantemir încearcă definirea unor concepte filosofice și să schematizeze o terminologie de gen.
„Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul” este prima operă a lui Dimitrie Cantemir, fiind creată în perioada decembrie 1697-iunie 1698. Lucrarea a fost tipărită la Iaşi, sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, precum şi a lui Ieremia Cacavela, care a prefaţat laudativ cartea fostului său elev, realizând, probabil tot el, versiunea greacă a textului imprimată alături de originalul românesc.
Caracterizată ca antologie, are rădăcinile în scrieri deopotrivă religioase şi laice, orientale şi apusene, antice şi medievale, preluând citate celebre, maxime, sentinţe, figuri de stil.
Întâlnim aici disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință, iar cărturarul a apelat, cel mai adesea, la textul Bibliei, într-o versiune latină, sau chiar la ”Thesaurus biblicus” (dicţionar de citate biblice, grupate tematic), la scriitori bizantini ca Filip Solitarul, Ioan Hrisostom, la persanii Saadi şi Hafiz, la autori apuseni ca Pietro Bizzari, Giacomo Aconcio, la unitarienii Johannes Crellius şi Andrea Wissowatius, dar şi la Miron Costin şi Dosoftei.
Disputa dintre trup şi suflet, raportul dintre om şi lume, adesea tratate în literatura etică medievală, sunt preluate de către autor, este tratată în cele trei părţi ale lucrării: prima, bogată în dialoguri, cea mai importantă, cuprinde ”gâlceava” între Înţelept-Suflet-Microcosm (identitate stabilită de autor) şi Lume-Trup-Macrocosm, adică între morala creştină şi concepţia opusă, laică, hedonistă.
În partea a doua, dezbaterea este continuată şi este argumentată cu citate din diverşi autori, iar ultima parte aduce împăcarea Lumii cu Înţeleptul, conciliere pe care cărturarul o exprimă folosindu-se de traducerea unei lucrări a lui A. Wissowatius – ”Stimuli virtutum, fraena peccatorum” (1682), în traducerea lui, ”Strămutarea bunătăţilor şi frâul păcatelor”.
Autorul propune soluţia unei vieţi pline de virtuţi, în dauna fugii de lume a omului, iar dincolo de scopul său de carte de morală creştină pentru credincioşi, lucrarea lasă să se întrevadă dilema autorului între două atitudini de viaţă: pentru soluţionarea disputei dintre cleric şi laic, autorul propune concilierea tradiţiei religioase cu aspiraţiile sale umaniste şi raţionaliste.
”Divanul” s-a integrat în cultura românească, păstrându-se numeroase copii, iar în jurul anului 1705, lucrarea a fost tradusă în limba arabă.
* * * * *
În anul 2023, marcăm şi împlinirea a 350 de ani de la naştere şi 300 de ani de la moartea marelui cărturar Dimitrie Cantemir, istoric, prozator, istoriograf şi filosof, domn al Moldovei în două rânduri, între martie şi aprilie 1693 şi în anii 1710 – 1711.
Opera lui Dimitrie Cantemir, foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclopedismul dar şi atributele geniale ale minţii sale. Prin opera sa enciclopedică, el se află printre primii gânditori români care realizează integrarea culturii româneşti în mişcarea artistică, filosofică şi ştiinţifică a Renaşterii europene.
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, la Iaşi, părinţii săi fiind Ana Bantâş, descendentă dintr-o familie de mici boieri şi Constantin Cantemir (1685-1693), răzeş şi, graţie meritelor militare, domnitor al Moldovei.
Primii ani de şcoală i-a parcurs acasă, cu profesorul Ieremia Cacavelas, teolog, poliglot şi călător pe drumuri europene.
Începând cu anul 1679, a studiat limbile greacă şi latină, căpătând în acelaşi timp şi noţiuni de teologie, retorică şi logică.
În anul 1688, este trimis la Constantinopol, drept garant (capuchehaie) al fidelităţii tatălui său, domnitorul, faţă de Poarta Otomană.
Acolo a continuat pregătirea de cărturar cu vocaţie şi a urmat cursurile Şcolii înalte a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, şcoală umanistă cu o remarcabilă tradiţie filosofică şi teologică. În plus învaţă limba turcă şi alte limbi orientale şi dobândeşte cunoştinţe suplimentare de istorie şi geografie, logică şi filosofie, retorică, ştiinţele naturii şi medicină, etică.
Timp de peste două decenii cât s-a aflat la Constantinopol, Cantemir şi-a creat o poziţie solidă în societatea marilor demnitari turci şi chiar la curtea sultanului, a legat prietenii cu ambasadorii Franţei, Olandei şi Rusiei – cu care, s-a aflat ulterior, a făcut parte dintr-o organizaţie masonică.
În anul 1693, după moartea lui Constantin Cantemir, Dimitrie preia domnia doar pentru câteva săptămâni (martie-aprilie), apoi va reveni la Constantinopol.
Prima operă a lui Dimitrie Cantemir, intitulată „Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”, a fost redactată în perioada decembrie 1697-iunie 1698 şi a fost tipărită la Iaşi, şi publicată la 30 august 2023, sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, precum şi a lui Ieremia Cacavela, care a prefaţat laudativ cartea fostului său elev, realizând, probabil tot el, versiunea greacă a textului imprimată alături de originalul românesc.
Izvoarele acestei scrieri, cu caracterul unei antologii, prima de acest gen în literatura română, sunt numeroase, cuprinzând deopotrivă texte religioase şi laice, orientale şi apusene, antice şi medievale, unind lucrări care au influenţat concepţia cărţii sau au fost integrate în compoziţia acesteia, prin preluarea unor citate celebre, maxime, sentinţe, figuri de stil.
În anul 1699, Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu domniţa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, care domnise în Ţara Românească, iar cei doi vor avea nu mai puţin de şase copii: Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh – cel din urmă, unul dintre iniţiatorii clasicismului în literatura rusă, ambasador al Rusiei în Anglia şi Franţa (1732-1744).
În toţi aceşti ani, Cantemir, şi-a ridicat, după un plan propriu, un palat pe malul Bosforului. Acolo, va deveni mentor pentru fii unor înalţi demnitari otomani şi acela va deveni un spaţiu plin de inspiraţie, pentru sistematizarea vastelor cunoştinţe acumulate şi pentru redactarea primelor sale opere.
Cea mai importantă operă literară a lui Dimitrie Cantemir este „Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog şi corb” (1703-1705). Scrisă în româneşte şi tipărită foarte târziu, în 1883, lucrarea reprezintă primul roman alegoric autobiografic. Opera prezintă evenimentele contemporane legate de lupta pentru domnie între partidele boiereşti din ţările române. În planul ficţiunii, nu faptele contează, ci lupta de opinii susţinută cu cele mai subtile arme ale retoricii, de protagoniştii ascunşi sub măşti animaliere: Corbul (Constantin Brâncoveanu) – tiranul lipsit de scrupule, Inorogul (Dimitrie Cantemir) – principele luminat, Struţocămila (Mihai Racoviţă), Vidra (Constantin Duca), Şoimul (stolnicul Constantin Cantacuzino) ş.a.
Legat de situaţia de acasă, Cantemir va susţine o activitate politică intensă îndreptată împotriva lui Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti, care reuşea să-şi impună în Moldova, ca domnitori, fideli de-ai săi, precum Constantin Duca, apoi Mihai Racoviţă.
În anul 1710, cu ajutorul unor influenţe puternice din partea unor demnitari turci, Cantemir este susţinut la tronul Moldovei, dar în mod ironic am spune, fără ca susţinătorii săi să bănuiască măcar că Dimitrie ticluia planuri de independenţă faţă de suzeranitatea turcească.
Devenit domn al Moldovei, în anul 1711, Cantemir încheie un tratat secret cu Petru cel Mare (Petru I), care a condus Rusia din 1682, până la moartea sa în 1725, după care ia parte, în alianţă cu ruşii, la campania antiotomană.
În iulie 1711, va pierde lupta de la Stănileşti şi se va refugia, alături de familie şi câţiva apropiaţi, în Rusia, unde i se oferă o moşie în ţinutul Harkovului, care va primi numele Dmitrovka.
La 11 iulie 1714, este ales membru al Academiei din Berlin, la cererea căreia va elabora lucrarea „Descriptio Moldaviae”.
După moartea primei sale soţii, Cantemir se va recăsători cu Anastasia Trubeţkoi.
Între anii 1714 şi 1722, Cantemir şi-a redactat cea mai mare parte a operelor, în special cele istorice.
Între 1714-1717 a scris cartea cel mai adesea invocată în istoria culturii române: ”Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (”Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi”). Lucrarea este prima monografie exhaustivă a Ţării Moldovei, depăşind în complexitate scrierile lui Miron Costin. În lucrarea lui Cantemir, legendele privind bogăţiile şi dărnicia fabuloasă a pământului se împletesc cu obiectivitatea ştiinţifică în probleme de geografie fizică şi economie, istorie, etnogeneză, ocupaţii, legi, moravuri ale locuitorilor, ritualuri fundamentale, mitologie. Descrierea Moldovei este o pledoarie implicită pentru dreptul la libertate al patriei şi al locuitorilor ei. În plus, principele-autor apără drepturile ereditare ale descendenţilor familiei Cantemir la tronul ţării. Cartea este în acelaşi timp o modernă contribuţie la ceea ce ştiinţa de astăzi consideră a fi domeniul imagologiei. Informaţiile foarte diverse, sistematizate în cele trei părţi ale cărţii, şi harta, cea dintâi a acestui ţinut au stârnit curiozitatea germanilor, interesaţi de această parte a Europei, în ordine politică, dar şi comercială.
Ca istoric, Dimitrie Cantemir este autorul ”Hronicului vechimii romano-moldo-vlahilor” (scris între 1717-1722, tipărit în două volume, 1835-1836, Iaşi), în care a încercat să lămurească problema originii latine a poporului român, demonstrând continuitatea sa pe teritoriul Daciei. Lucrarea care a rămas neterminată, începe de la cucerirea Daciei de către romani şi se opreşte la povestirea despre imperiul româno-bulgar al Asăneştilor. Prin ”popor român”, cărturarul înţelegea unitate etnică: moldoveni, munteni, ardeleni, cuţovalahi, toţi aceştia fiind descendenţi ai romanilor. O idee ştiinţifică valabilă până astăzi este continuitatea elementului romanic în nordul Dunării şi după retragerea în sudul Dunării a legiunilor romane.
Şi-a câştigat autoritatea de orientalist, care a durat mai bine de un secol, post-mortem, prin tratatul în limba latină ”Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae” (”Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane”), încheiat în 1716. A fost tradusă în engleză şi tipărită între 1734-1735, apoi, franceză (1743) şi germană (1745). Dimitrie Cantemir a mai consacrat turcilor o lucrare tipărită în ruseşte, la Petersburg (1722), cu titlul „Sistema religiei mahomedane”, care cuprinde date despre obiceiurile, ceremoniile şi legendele religioase turceşti.
În 1720, Cantemir a fost numit printr-un ucaz al lui Petru cel Mare, „consilier secret şi membru al Senatului”, contribuind la numeroase decizii istorice ale statului şi la orientarea europeană a culturii ruse. Cu talentul şi gusturile lui în materie de arhitectură, a colaborat la planurile ţarului de construire a oraşului Sankt Petersburg.
În anul 1722, a participat alături de Petru cel Mare, la campania antiotomană din Caucaz.
Alte lucrări pe care le-a scris: ”Metafizica” (1700), ”Logica” (1701), ”Fizica universală a lui Van Helmont” (1701), ”Tratat de muzică turcească” (1704), ”Studiu asupra naturii monarhiilor” (1714), ”Viaţa lui Constantin Cantemir” (1718), ”Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor” (1718), ”Despre conştiinţă” (1722).
Dimitrie Cantemir a murit la 21 august 1723, la vârsta de 50 de ani, la Dmitrovka, azi Dmitrovsk-Orlovski, Rusia. A fost înmormântat la Moscova în biserica familiei, însă în anul 1935, osemintele au fost deshumate, au fost aduse în ţară şi reînhumate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Operele lui Dimitrie Cantemir scrise în limba română reprezintă o încercare de emancipare din tipare arhaice spre constituirea unei limbi literare culte. Stilul său îmbină naturaleţea de inspiraţie populară cu retorica ecleziastică, obişnuită în literatura românească a epocii, şi cu tendinţele savante de exprimare, proprii umanismului târziu de tradiţie greco-latină.
George Călinescu i-a surprins calităţile, descriindu-le astfel: ”Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de litere şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, (…) academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, (…) Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”…
Filmul istoric „Cantemir”, regizat de Gheorghe Vitanidis după un scenariu de Nihnea Gheorghiu, a avut premiera în 1975 şi a obţinut premiul ACIN pentru scenariu. Pelicula evocă figura cărturarului domnitor Dimitrie Cantemir, iar eroii se luptă pentru manuscrisul Istoriei Imperiului Otoman şi pentru bijuteriile soţiei domnitorului, Casandra.
Iniţial, s-a încercat realizarea unei coproducţii romano-sovieto-germane. Deşi, la început, au fost interesate de proiect, părţile sovietică (Mosfilm) şi germană (Defa) s-au retras, astfel că filmul a fost realizat doar de români.
Manuscrisele lui Cantemir se află în cea mai mare parte în arhivele ruseşti din Moscova şi Sankt Petersburg. În noiembrie 2012, primele 25 de volume din „Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir” au fost donate Bibliotecii Academiei Române de Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti, în cadrul unui eveniment desfăşurat la Sala Theodor Pallady a instituţiei. Aflate într-o elegantă ladă din lemn, Manuscrisele Cantemir sunt facsimilate pe hârtie de lux şi legate în piele.
Având în vedere că în acest an marcăm 350 de ani de la naşterea sa şi 300 de ani de la moarte, Anul 2023 a fost declarat Anul cultural Dimitrie Cantemir (care se marchează împreună cu o altă mare personalitate, Ciprian Porumbescu), prin legea promulgată la 12 ianuarie 2023, „pentru celebrarea vieţii şi operei cărturarului Dimitrie Cantemir şi a operei compozitorului Ciprian Porumbescu. Cu prilejul sărbătoririi Anului cultural Dimitrie Cantemir şi Ciprian Porumbescu, se organizează evenimente culturale, artistice sau educaţionale dedicate celebrării vieţilor şi operelor acestora”, prevede legea promulgată.
Potrivit actului normativ, Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot aloca fonduri din bugetele proprii, pentru a organiza sau sprijini logistic şi/sau financiar, manifestările culturale, artistice, educaţionale sau programele de promovare organizate în limita alocărilor bugetare aprobate.
