Raymond Cartier, ziarist francez : „Ti-tu-les-cu! Cele patru silabe ale numelui său sonor au umplut istoria diplomatică de după război. Este unul dintre marii oameni ai României, unul dintre marii oameni ai Micii Înţelegeri, unul dintre marii oameni ai Genevei şi, pentru a spune totul, unul dintre marii oameni ai Europei”.
În urmă cu 92 de ani (1931) avea loc alegerea pentru a doua oară a lui Nicolae Titulescu, ministrul de externe al României, ca preşedinte al Sesiunii ordinare (a XII-a) a Adunării Societăţii Naţiunilor, fiind singurul care a deţinut acest mandat consecutiv în analele organizaţiei.
Context
Istoria Ligii Naţiunilor se remarcă mai ales prin străduința statelor mici şi mijlocii de a pătrunde în viaţa internaţională, de a o transforma într-un instrument puternic şi eficient de reglementare paşnică a problemelor internaţionale, pe baza dreptului internaţional. Delegaţiile ţărilor mici şi mijlocii s-au confruntat la Geneva, unde organizația avea și are sediul, cu poziţia ostilă a marilor puteri, care nu se împăcau cu ideea participării cu drepturi egale a tuturor ţărilor la viaţa internaţională. Așa a apărut o direcție progresistă. România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor. După ratificarea aderării la Liga Naţiunilor, în curricula școlară din țară s-au introdus cunoştinţe despre noua organizaţie internaţională în manualele şcolare de geografie, istorie, instrucţie civică şi sociologie.
Au fost initiate conferinţe, simpozioane şi concursuri şcolare pe teme ale păcii şi răspândirea în şcoli a publicaţiilor forumului de la Geneva. În anul 1918 lua fiinţă la Paris Asociaţia Română pentru Societatea Naţiunilor. În 1926, la Bucureşti, s-a înfiinţat un Comitet însărcinat cu promovarea în rândul populaţiei a idealurilor de pace ale Societăţii Naţiunilor, din care făceau parte Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti şi Nicolae Iorga.
În paralel, se înființa, consolida şi perfectiona cadrul diplomatic de reprezentare a ţării la Geneva
România a participat activ la Societatea Naţiunilor, remarcându-se mai ales odată cu numirea lui Nicolae Titulescu la conducerea ei. Ideile lui Titulescu au avut impact major la opinia publică mondială. Preocuparea sa pentru definirea conceptului de pace şi pentru găsirea mijloacelor de menţinere a acesteia se regăseşte în majoritatea discursurilor sale, în interviurile pe care le-a dat, în diferite note transmise în ţară – în calitatea sa de diplomat, de ministru al afacerilor străine sau ca preşedinte al Adunării Ligii Naţiunilor. România a putut astfel, ca stat mic, să-şi facă auzit şi chiar ascultat glasul, exprimându-şi părerea asupra celor mai importante probleme ale epocii. România a văzut în Societatea Naţiunilor o instituţie solidă în cadrul căreia puteau fi organizate pacea şi securitatea naţională.
Diplomat strălucit
După terminarea Liceului „Carol I” la Craiova, în anul 1900, cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris obținându-și doctoratul cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels”. În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței.
În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al Guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca ministru al Finanțelor. În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille), înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.
În anii 1928-1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928), are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, potrivit căreia România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București. Din anul 1921, e delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate, a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. I s-a reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de Externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.
Titulescu și-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a militat și s-a implicat profund în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele Guvernului României, convențiile împotriva agresorului. El a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri și pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste).
În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pronaziste) legionare, dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să plece în exil. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.
A murit la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992, rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Bibliografie
Calendar Rador
www.mae.ro
Autor: Alexandru Balaci
