Joi, 7 septembrie, se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Eugen Barbu, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist şi om politic.
* * * * *
Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924, la Bucureşti.
În perioada 1931-1943 a parcurs studiile primare, secundare şi liceale, iar în 1943 a intrat la Facultatea de Drept. Va renunţa, la scurt timp la această specializare, iar între anii 1943-1945 a frecventat Şcoala de Ofiţeri de Jandarmi.
Va fi, în această perioadă, jucător de fotbal şi antrenor, tipograf şi corector de editură.
În 1941, debutează în publicistică, cu un foileton în ziarul „Fapta”. S-a dovedit a fi un foarte bun gazetar, a publicat, în ziarele şi revistele vremii, de la cronică sportivă la articole politice sau polemice, de la reportaj la note de călătorie, cronică literară, proză.
Între anii 1941-1945, a colaborat la revistele „Epigrama”, „Gluma”, „Păcală şi Veselia”, sub pseudonimele Eugen Rabe şi Eugen Baraba.
Începând cu anul 1945, timp de trei ani, a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie.
În 1946 începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul”.
Eugen Barbu se va dovedi un scriitor prolific, abordând toate genurile şi stilurile literare.
În 1955, debutează ca nuvelist cu „Gloaba”, scrisă într-o manieră realistă, apoi publică romanele „Tripleta de aur”, „Balonul e rotund” şi „Unsprezece”.
În anul 1957, a publicat romanul „Groapa”, una dintre cele mai bune creaţii ale sale.
Textul va fi publicat la Bucureşti, după ce autorul lucrase la el zece ani, timp în care l-a refăcut de nu mai puţin de treisprezece ori. Abia în anul 1982, „Groapa” va fi catalogat drept „text final”
Romanul este inspirat de propria copilărie a autorului, petrecută într-o mahala a Capitalei, iar Barbu recreează atmosfera sumbră şi fetidă a mahalalei Cuţaridei, de la marginea Bucureştiului interbelic. Capitolele, cu nume precum „Moartea lui Marin Pisică”, „Nea Fane”, „Balul meseriaşilor”, „Aia mică” abordează câte un aspect al vieţii din „Groapă”, în care oameni amărâţi, marginalizaţi, se zbat să supravieţuiască de pe o zi pe alta prin ocupaţii umile sau prin activităţi în afara legii.
Printre personaje se numără gunoierul Grigore, cârciumarul Stere şi „pipernicitul şi janghinosul” frizer Tilică.
„Groapa” poate fi considerat un roman naturalist, prin redarea fidelă a realităţii obiective, fără să evite aspectele urâte şi vulgare ale naturii omeneşti. Este scrisă într-un stil direct şi concis, aproape jurnalistic, iar autorul nu se sfieşte să folosească elemente de argou.
Un fragment de la începutul romanului este definitoriu pentru atmosfera întregii cărţi: „De sub şepcile murdare le ieşea părul întunecat pe frunţile înguste şi, sub cozoroace, privirile lacome nu slăbeau zeama din talere. Clefăiau neîntrerupt, urmăriţi de câini. Mâinile murdare apucau cu îndemânare. Dulăii se apropiară, încăierându-se. Femeia le aruncă o bucată tare de pâine. Se iscă o bătălie înfricoşătoare. Trupurile animalelor se încordară, ochii lor galbeni sclipeau, se sfâşiară urlând, îşi apucară beregăţile, căzură unul peste altul şi căutară zadarnic. Oamenii râdeau, asmuţindu-i cu alte bucăţi pe care le zvârleau din ce în ce mai departe.”
În anul 1974, Eugen Barbu a adus, în „Jurnalul” său, lămuriri suplimentare despre rostul, conţinutul şi simbolistica romanului: „Groapa, mahalaua nemernică în care sunt obligaţi să trăiască aceşti oameni aruncaţi la marginea societăţii, nu este o lume izolată, o entitate geografică de sine stătătoare, ci o consecinţă zguduitoare a unui fel de viaţă odios, în care fericirea este dată numai unora şi se obţine, aşa cum se vede şi în această carte, cu mijloace care îngrozesc pe cititor. Voiam să mai adaug că titlul cărţii nu are referinţe numai la un spaţiu cunoscut, ci şi la groapa morală în care erau siliţi să trăiască mahalagii Cuţaridei”.
Revenind la activitatea profesională a Lui Barbu, să amintim că a fost redactor-şef al revistei „Luceafărul” (1962-1968) şi al revistelor „Săptămâna” şi „Săptămâna culturală a Capitalei” (1970-1989), apoi director al revistei „România Mare” (1990-1993). În perioadele în care sa aflat la conducerea acestor publicaţii, Eugen Barbu a fost acuzat că a atacat în reviste mai toți scriitorii valoroşi ai ţării, din acei ani.
A mai publicat volumele „Şoseaua Nordului”, „Facerea lumii”, „Princepele”, „Incognito” (4 vol.), „Săptămâna nebunilor”, „Janus” (apărut postum, 1993). În 1972, a iniţiat seria „Caietelor Princepelui” (7 vol., 1972-1981).
A scris proză scurtă, publicând multe volume de nuvele, versuri, eseuri, reportaje şi însemnări de călătorie, piese de teatru, a alcătuit o „Istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent”, din care a apărut doar un prim volum, în 1975, dedicat poeziei postbelice.
De asemenea, a semnat şi multe scenarii pentru filme de lungmetraj şi seriale pentru televiziune, cum sunt cele pentru „Haiducii” (1966) – împreună cu Nicolae Paul Mihail și Mihai Opriș, „Răpirea fecioarelor” (1968) – împreună cu Mihai Opriș și Dinu Cocea, „Răzbunarea haiducilor” (1968) – împreună cu Mihai Opriș și Dinu Cocea, „Haiducii lui Șaptecai” (1971) – împreună cu Mihai Opriș, „Zestrea domniței Ralu” (1971) – împreună cu Mihai Opriș, „Facerea lumii” (1971), „Săptămîna nebunilor” (1971) – împreună cu Mihai Opriș și Dinu Cocea, „Tatăl risipitor” (1974), „Bietul Ioanide” (1980), „Drumul oaselor” (1980) – împreună cu Nicolae Paul Mihail, „Trandafirul galben” (1982) – împreună cu Nicolae Paul Mihail, „Misterele Bucureștilor” (1983) – împreună cu Nicolae Paul Mihail, „Masca de argint” (1985) – împreună cu Nicolae Paul Mihail, „Colierul de turcoaze” (1986) – împreună cu Nicolae Paul Mihail şi „Totul se plătește” (1987) – împreună cu Nicolae Paul Mihail. În majoritatea filmelor create după scenariile sale a jucat şi soţia sa, actriţa Marga Barbu.
A lăsat posterităţii traduceri valoroase, precum Thomas Mann, „Doctor Faustus”, împreună cu Andrei Ion Deleanu, William Faulkner, „Orașul” şi „Casa cu coloane”, sau J.B. Priestley, „Fundătura îngerilor”, împreună cu Andrei Ion Deleanu.
Eugen Barbu a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Comunităţii Scriitorilor Europeni din Roma şi al Academiei de Ştiinţe din New York, membru corespondent al Academiei Române (ales la 1 martie 1974).
A fost distins cu „Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne clasa a IV-a” (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”, cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1969), Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) şi a fost laureat al Premiului internaţional „Herder” pentru literatură (1978).
Eugen Barbu a cochetat şi cu politica, în anii comunismului fiind ales, în 1969, membru supleant al CC al PCR, iar în 1975, a devenit deputat în Marea Adunare Națională.
După Revoluţie, a fost membru fondator al Partidului România Mare (mai 1991) şi prim-vicepreşedinte de onoare al acestuia, iar în scrutinul de la 27 septembrie 1992, a fost ales deputat de Bucureşti din partea PRM pentru legislatura 1992-1996.
Eugen Barbu a fost, pe de altă parte, şi un personaj controversat datorită legăturilor sale cu regimul comunist, acuzațiilor de plagiat în unele opere literare (Principele – 1969 și Incognito III – 1978) și implicării în campaniile de propagandă naționalistă, marcată de accente xenofobe și antisemite.
S-a implicat deseori în atacuri verbale, catalogate ca fiind purtate pe un ton „obscen”, împotriva intelectualilor ce au fugit din România comunistă și a scriitorilor care erau critici față de regimul comunist.
Asupra sa au planat şi alte acuzaţii grave, precum relaţiile nepotrivite cu minore, în anii comunismului.
Eugen Barbu a murit la 7 septembrie 1993, la vârsta de 69 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
În mai 2018, jurnale intime, manuscrise, cărţi, fotografii şi piese de mobilier care au aparţinut scriitorului Eugen Barbu şi soţiei sale, actriţa de teatru şi film Marga Barbu, au fost puse în vânzare, la o licitaţie online.
Licitaţia a cuprins fotografii din timpul filmărilor şi din timpul unor piese de teatru cu Marga Barbu, din viaţa intimă a celor doi soţi, cahle pictate din secolul al XX-lea, ceramică şi obiecte din sticlă, icoane, obiecte de mobilier, discuri, cărţi şi fotografii cu dedicaţie pentru cei doi, manuscrise, medalii, diplome şi alte documente.
Cel mai bine estimat lot era un cabinet în maniera Renaşterii franceze, din lemn de stejar, sculptat manual şi decorat cu motive floral-vegetale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la 800 – 1.000 de euro. Între loturi se regăseau: pălăria de recuzită din fetru aparţinând actriţei Marga Barbu şi care a fost purtată în filmul „Haiducii lui Şaptecai”, regizat de Dinu Cocea după un scenariu de Eugen Barbu şi Mihai Opriş (1971), la 100 de euro, două pipe care au aparţinut lui Eugen Barbu, la 30 de euro, carnetul de membru de partid PCR al lui Eugen Barbu (1980), la 20 de euro, „Jurnalul intim” al Margăi Barbu, la 25 de euro.
