Sovietizarea României nu s-a făcut fără opoziţia populaţiei. Cei mai activi au fost ţăranii care până spre sfârşitul anilor ’50 s-au opus în diferite forme: de la refuzul individual de a plăti cotele către stat sau de a accepta colectivizarea, până la rezistenţa grupurilor înarmate, ascunse în munţi în aproape toate zonele din ţară. Aceste grupuri erau conduse de foşti militari, erau restrânse numeric (15-30 de oameni), nu aveau o coordonare şi nici vreun lider naţional. Membrii lor nu aveau o anume culoare politică, proveneau din foşti legionari, ţărănişti, liberali sau oameni care „nu făcuseră politică” niciodată.
Nistor Bădiceanu s-a născut în 1928 în Chiraleu, judeţul Bihor. În 1946 s-a înscris în Tineretul Naţional Ţărănesc, dar nu a apucat prea mult să activeze. După arestarea liderilor PNŢ şi desfiinţarea partidului (1947), Nestor Bădiceanu, împreună cu alţi câţiva ţărănişti, au continuat să se întâlnească pe ascuns şi chiar să pună la cale organizaţii care să încerce să răstoarne sau măcar să saboteze regimul comunist. Avea să fie arestat în două rânduri, 1948 (condamnat la închisoare corecţională pentru 5 ani) şi 1958 (condamnat la 25 ani pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale) şi eliberat prin decretele de graţiere din 1964.
„O formă de organizare subversivă”
„După 1947 tineretul tineretul ţărănist a continuat să aibă legături?
Tineretul ţărănist, bineînţeles… Noi am căutat să trecem spre o formă de organizare subversivă. Şi aşa au luat naştere o serie întreagă de organizaţii, <Vlad Tepeş>, <Vulturii Carpaţilor>, cutare şi cutare… <Grupul 4>, <România Independentă> şi aşa mai departe. Am considerat noi [necesar] să ne pregătim, să ţinem legătura, să ne înarmăm şi la un moment dat, un moment oportun – spun, tot speram într-o intervenţie din afara ţării, adică în iminenţa izbucnirii unui război – să pornim o răscoală armată.
Aveaţi legături şi în afara ţării, adică cu români care reuşiseră să fugă şi să…?
Încă nu… […] Vedeţi, într-un fel… exista entuziasmul între tineri – şi nu numai între tineri, pentru că am păstrat legătura cu o serie întreagă dintre foştii membri, dintre… preşedinţi sau activişti hotărâţi ai partidului, din teritoriu, în special din partea Marghitei, din partea de Nord a judeţului de unde proveneam şi am căutat să refac filiera – oamenii au răspuns cu multă încredere şi bucurie, s-au angajat în acest program – atrăgându-le fiecăruia atenţia şi asupra riscurilor care incumbă din toată această activitate. Deşi, cu tot entuziasmul nostru de-atunci, ne dădeam seama că [ce facem] prezintă un pericol, având în vedere cu cine aveam de-a face. Şi organizaţia s-a extins… peste aşteptări! Nucleul era de 32-35 de membri. Până la urmă, sincer să spun, nici nu mai ştiam câţi eram, depăşisem câteva sute.”
„Mergeam în sistem paramilitar”
„Rolul dumneavoastră în ce a constat?
De <cap al răutăţilor> [râde], deci de organizator. Aici nu se mai punea problema de o conducere democratică, de a ţine conferinţe sau, ştiu eu, congrese, de a alege în mod democratic un conducător… Mergeam în sistem paramilitar, ne pregăteam de o luptă împotriva unei puteri constituite în stat, într-adevăr ceea ce ei calificau <crimă de uneltire împotriva ordinii sociale>, care era prevăzută şi pedepsită de Codul Penal şi care avea ca scop, într-adevăr, înlăturarea prin forţă a <ordinii sociale>.
Aveaţi şi arme?
Da…
De unde aveaţi?
Da’, Doamne, iartă-mă, în timpul războiului… În timpul războiului puteai să iei, că aveam la un moment dat, ca să zic aşa, o căruţă de grenade, după aia pistoale mitralieră şi pistoale şi nu era problemă! Cu retragerea nemţilor în debandadă şi cu trecerea frontului pe la noi, unul murea, arma rămânea lângă el, cei care au găsit-o au ascuns-o, cică, <Dom’le, o fi bună la ceva, nu se ştie la ce…>, c-aşa-i românul, strângăreţ… Deci nu… problema armelor nu era o problemă!
Deci, înţeleg că dumneavoastră eraţi dintre puţinele persoane care aveau o vedere de ansamblu, să zicem, asupra întregii organizaţii…
Da, da…
Şi cum procedaţi? Mergeaţi prin sate, ţineaţi şedinţe cu grupuri…?
Mergeam prin sate, deci adunam pe cei de încredere şi le spuneam ce au de făcut, care e pasul următor… unde să fie atenţi, unde să vorbească cu oamenii – că, mă rog, se strângea de-acuma cercul, se introduseseră cotele, se lua grâul de la arii, politica devenea din ce în ce mai represivă şi terenul nostru de activitate din ce în ce mai propice, pentru că… erau tot mai mulţi nemulţumiţi şi convinşi că ceea ce le spuneam este adevărul şi că mergem înspre mai rău. […]
Eu, care nu făcusem armata, eram încă prea tânăr, voiam totuşi să pun la cale o… tot un fel de armată, de către nişte oameni care – cu care am şi luat legătură de altfel – cu nişte foşti ofiţeri deblocaţi, dintre cei care erau veniţi din prizonierat, în vederea antrenării unor grupuri de comando.
Să faceţi un fel de grup de partizani…
În cele din urmă ăsta ar fi fost scopul final: de retragere în munţi şi de rezistenţă armată.
Ştiaţi că mai sunt şi alte grupuri în ţară?
Ştiam, ştiam… Nu era un secret, ştiam că există; n-am reuşit să stabilim legătura, era şi foarte greu, pentru că suspiciunile existau. De altfel şi printre noi s-au infiltrat în cele din urmă şi-am şi ajuns să <cădem> o parte, să fim arestaţi. Era aproape inevitabil, un lanţ nu-i mai tare decât cea mai slabă verigă din el.”
„Voiam să recrutăm cât mai mulţi”
„Până la arestare, aceşti militari apucaseră să instruiască grupurile?
Nu, nu…
Deci oamenii veneau în grup doar cu experienţa lor proprie…
Cu experienţa lor proprie şi noi făceam recrutarea. Noi, elevii – eram tineri, la 18-19-20 de ani – nu eram instruiţi, unii făcuseră premilitărie […] în Ardealul de Nord, în timpul Ungariei. […] Cum spun, eu eram cu partea politică, deci şi cu recrutarea. Voiam să recrutăm cât mai mulţi şi cât mai de încredere dintre cei care erau dispuşi într-adevăr [să se opună comunismului], admiţând chiar intrarea lor în Partidul Comunist, cu asentimentul nostru, pentru a intra în anumite posturi cheie, de unde la vremea potrivită să…
Şi, culmea că am şi reuşit şi unii au stat [în funcţii]… numa’ că, odată ajunşi acolo şi după arestarea noastră au rupt firul şi şi-au făcut datoria de organe de represiune mai abitir decât dacă ar fi mers din proprie convingere acolo! Ştiţi că erau cu sabia lui Damocles deasupra capului, ziceau, <mă, dacă vorbeşte x sau y şi…”
Deci organizaţia, să înţeleg, era făcută în numele partidului şi pentru Partidul Naţional Ţărănesc? Sau acum nici nu mai conta apartenenţa…
De-acuma nu mai conta apartenenţa… acuma nu mai conta aparteneţa politică, pentru că din ea făceau parte şi foşti legionari sau, mă rog, cu vederi legionare… libarali mai puţin, că ei n-or avut priză în Bihor sau prea puţină, de-asta n-au… Dar majoritatea eram din fostul tineret ţărănist care bună parte ne cunoşteam din timpul campaniei electorale [din 1946] şi de la şedinţele la care participam şi aşa mai departe. Dar organizaţia nu avea o culoare de partid, să spun că, dom’le, ea este… Ea avea un caracter naţionalist şi în special anticomunist.”
„O atitudine cu care noi nu puteam fi de acord”
„În paralel cu această organizare, pe linia de partid mai existau întruniri sau contacte?
Nu… Ce s-a întâmplat?! Având în vedere că toţi capii în bună parte au fost arestaţi, ceilalţi care au mai rămas liberi – şi oameni în vârstă – ne-au sfătuit să ne liniştim, să ne vedem de treburi, să aşteptăm vremuri mai bune. Atitudine cu care noi nu puteam fi de acord: era normal, era vârsta în care tot ce zboară se mănâncă, era lipsa de experienţă şi lipsa de responsabilitate, responsabilitate în ce sens?! Abia mai târziu mi-am dat şi eu seama de ce suportau ei mai greu detenţia decât noi, ăştia tineri, care nu aveam familie, nu aveam copii, n-aveai nevastă, n-aveai… nu te gândeai: <Mă, ce-or face fără mine? Cum se vor descurca în viaţă? Care vor fi urmările?> Aveam părinţi care sufereau şi ei, dar, mă rog, era cu totul altceva. Deci nu aveai pe cineva care depindea de tine; sigur că cei care aveau deja o familie şi care aveau copii, care erau unii prin liceu, alţii prin facultate au devenit mai circumspecţi, mai atenţi. Ştiau ce-nseamnă o dictatură, ştiau care pot să fie urmările acestei activităţi…
Dumneavoastră eraţi elev atunci, aţi spus…
Da… La Liceul Gojdu, la Oradea.
Şi în sate când mergeaţi? În vacanţă sau chiar şi în timpul şcolii?
Chiar şi-n timpul săptămânii, sâmbăta, duminica, când nu era şcoală. Mai fugeam să luăm legătura… […] Pentru că era, era un miraj, într-adevăr… La ora respectivă, dacă ai fi vrut s-o faci, puteai să faci organizaţie de masă, pentru că ăsta era sentimentul dominant… de rezistenţă împotriva comunismului”.
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
