Mihaela Doboș: “Umblam prin ţară şi înregistram (…). Asta a fost cea mai frumoasă parte a activităţii noastre.”
Înregistrările făcute în țară au reprezentat o metodă prin care Radioul și-a îmbogățit fonoteca încă din primii ani. Cu un mare impact la ascultători a fost campania din 1940, când o echipă de tehnicieni condusă de inginerul Paul Știubei a înregistrat clopotele bisericilor din Transilvania. O parte din aceste înregistrări au fost difuzate în ziua când România a cedat o parte din
Transilvania (30 august 1940), ceea ce a produs o mare emoție. Campaniile de înregistrări au fost oprite pe durata războiului, ele fiind reluate la începutul anilor ’60. S-a pus accent pe înregistrările de muzică folclorică și pe cele de muzică corală făcute în Munții Apuseni și, mai ales, pe cele din Maramureș. În felul acesta au fost salvate multe cântece, având în vedere că jumătate din Maramureș după război a intrat în componența URSS. Multe dintre cântecele înregistrate în Maramureș erau patriotice și, în acei ani, erau interzise de către autoritățile comuniste. Mulți ani mai târziu aceste cântece – cel mai cunoscut este “Treceţi batalioane române Carpaţii!” – au putut fi ascultate la Radio. Echipele care au făcut aceste înregistrări au fost alcătuite din tehnicieni de sunet și redactori muzicali. Mihaela Doboș – absolventă a Conservatorului Ciprian Porunbescu din București, Facultatea de Muzicolgie și repartizată la Radio în 1972 – își aduce aminte de acele campanii când au fost salvate multe cântece:
„Trebuia să umblăm prin ţară şi să înregistrăm diferite formaţii. Asta a fost cea mai frumoasă parte a activităţii noastre, pentru că am reuşit să cunoaştem ceea ce se întâmplă în ţară, pentru că într-o instituţie ca Radio, a sta la un birou şi a programa ceea ce este rezultatul muncii altora poate fi frumos, dar nu este suficient. Deci, am avut această şansă de a circula în judeţe, de a circula peste tot în ţară. Aşa am cunoscut cele mai importante formaţii corale – Maramureşul, care este o vatră corală de o importanţă extraordinară pentru ţară. Într-o anume perioadă am înregistrat cu corurile din Maramureş cântecele Dictatului de la Viena, într-o perioadă în care nu prea se permitea aşa ceva. Și totuşi noi am avut acest curaj. Şi am înregistrat unele cântece în două variante, cu textul original şi cu textul modificat, pentru că unele aveau textele modificate. O parte din Cântecele Dictatului [pe care le-am înregistrat în Maramureș] se regăsesc acum în Fonoteca Radio, o parte nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ele. Sigur că se regăsesc, dar nu sub titlul acesta. Cântecele Dictatului de la Viena erau o selecţie de cântece separate. Treceţi batalioane române Carpaţii, de exemplu, făcea parte din această categorie… Frumoasa Românie. Sunt mai multe cântece…
La un moment dat, aveam o emisiune care se chema Repere corale judeţene. Deci, ne stabileam un judeţ şi mergeam în toate locurile unde erau nişte formaţii de calitate pe care le înregistram, le prelucram după aceea la Bucureşti, făceam interviuri, făceam comentariile şi după aceea le difuzam în emisiunile care erau ca o piaţă de desfacere pentru munca noastră de teren. Ne duceam, dar nu aveam bani mulţi , eu nu ţin minte să-mi fi plătit
mie depalsarea… de multe ori suportau judeţele, nu toate cheltuielile, nu tot devizul, dar o parte din el… Cum făceam documentarea înainte de a pleca? Noi aveam acces la tot ce se întâmpla [ca] manifestare în ţară. Primeam informaţia pe canalele de la Consiliul Culturii şi de la instituţiile culturale din ţară. Cu telefonul, cu hârtie, prin poştă, aşa primeam. Deci, aceasta era documentarea. Şi după aceea, telefonam la judeţ, spuneam ce intenţionăm să facem şi le ceream nişte propuneri la care adăugam ce mai ştiam noi. Ajunși la locul respectiv aveam discuţii cu dirijorii, cu îndrumătorii, cu soliştii care erau acolo. Şi le ceream fişele, autobiografiile. Aşa făceam documentarea, altă soluţie nu aveam. În Radio la Documentarea muzicală erau cărţi, erau marile enciclopedii, marile dicţionare, dar nu erau informații despre ceea ce se întâmpla în ţară. La înregistrare mergea redactorul, de obicei cu o Volgă de teren şi cu un technician cu aparatura. Atât! Şi cu bandă, bineînţeles. O astfel de campanie dura în funcţie de oferta judeţului. Dacă în judeţul respective exista o viaţă muzicală importantă atunci putea să dureze şi patru – cinci zile, pentru că te mişcai în comune, te întorceai în capitala de judeţ, plecai a doua zi în altă parte. Şi vreau să vă spun, plecam cu [magnetofon portabil] Uher după mine, care avea între 12 şi 15 kg şi nu ceream maşină, nici să mă ia de acasă, nici să mă aducă acasă. Eu nu sun că aşa trebuie să fie… vreau să vă spun că ne plăcea munca noastră. Asta ne-a şi salvat, să ştiţi. Campanile de înregistrări erau planificate… Se prezenta materialul care sosea la Radio. Soseau benzi cu textele cântecelor respective şi se făcea audiţie şi se selecta, de la solistul cutare luam cântecul cutare-cutare-cutare… Se făcea un portofoliu şi după aceea se planificau deplasările. Nu era o periodicitate.
Am fost și în zone cu sași, șvabi. Nu era nicio problemă. În general erau oameni foarte civilizaţi. Nu s-a pus niciodată problema să nu ne primească sau noi să nu ne ducem pentru că acolo sunt maghiari sau sunt nemţi. Noi am difuzat și corurile minorităţilor. Difuzam absolut orice, cu textele traduse şi avizate de “cap limpede” [cenzura]. Pe vremea aceea, absolut tot ce se primea şi din străinătate prin reţeaua OIRT- Organizaţie a radiourilor din Europa de Est se traducea de către cei de la REPS şi cu ştampila de la Direcţia “cap limpede” se difuza totul. Vreau să vă spun că noi colaboram cu multe instituţii, inclusiv cu Institutul de Folclor. De ce? Pentru că absolut toate înregistrările care se făceau în Radio – în domeniul muzical, nu ştiu în alte domenii – toate se făceau în urma selecţiei realizate de către comisii de specialitate. Se alcătuiau comisii care nu erau formate numai din oamenii Redacţiei muzicale, ci erau de la instituţiile de profil din Capitală şi din ţară. Şi folclorul era selectat de către comisiile la care participa şi Institutul de Folclor. Erau comisii pe specialităţi. Pentru muzica corală era o comisie, pentru folclor era o altă comisie. Ele erau făcute la iniţiativa Radioului pentru alcătuirea planurilor de înregistrări în studiourile proprii sau pe teren, cu carele mobile. Aceste comisii aveau trei – cinci membri. Nu mai mulţi. Cred că erau plătiţi de Radio… bineînţeles că oamenii din interior nu erau plătiţi. Comisia asta se alcătuia pe baza unor propuneri făcute de noi din interior, era aprobată de redactorul-şef şi care putea schimba componența fără probleme. Deci, în clipa în care cineva din afară nu mai dorea să vină, sau Radioul îşi dădea seama că se impun lucruri fără valoare, atunci puteam produce o schimbare. (…) Comisiile se făceau săptămânal. Existau caiete de comisie în care se scria tot, se semna ca un proces verbal şi apoi la înregistrări se pleca în funcţie de repertoriul care a fost aprobat şi erau înregistraţi soliştii respectivi. Se ţinea cont şi ca un solist să nu preia cântecul altui solist. Asta la muzică populară în general. (…)”
[Interiu realizat de Octavian Silivestru, 2012]
