Sovietizarea României nu s-a făcut fără opoziţia populaţiei. Cei mai activi au fost ţăranii care până spre sfârşitul anilor ’50 s-au opus în diferite forme: de la refuzul individual de a plăti cotele către stat sau de a accepta colectivizarea, până la rezistenţa grupurilor înarmate, ascunse în munţi în aproape toate zonele din ţară. Aceste grupuri erau conduse de foşti militari, erau restrânse numeric (15-30 de oameni), nu aveau o coordonare şi nici vreun lider naţional. Membrii lor nu aveau o anume culoare politică, proveneau din foşti legionari, ţărănişti, liberali sau oameni care „nu făcuseră politică” niciodată.
În 1944, atunci când a intrat în PNŢ, Costel Ceacu era student la Facultatea de Litere şi pedagog la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Doi ani mai târziu, participa la campania electorală din Caraş Severin făcând propagandă PNŢ în Banat, iar în 17 mai 1947 redacta (împreună cu Cicerone Ioniţoiu, Ion Manea şi Mihai Păun) un manifest anticomunist din cauza căruia avea să ajungă în beciurile Ministerului de Interne chiar înainte de arestarea fruntaşilor PNŢ şi să primească doi ani de închisoare. Eliberat în vara lui 1948, a devenit şef al Tineretului Naţional Ţărănesc în ilegalitate şi din nou încarcerat timp de cinci ani.
„Nu mai existau organizaţii, dar existau persoane”
„În ‘48 ce am făcut?! În ‘48 pe Bărbuş îl reţinuseră – care era preşedintele Tineretului pe ţară – şi la o întrunire între […] conducerea tineretului pe ţară – eu urma să fiu plecat la Aiud şi după aia eliberat – compusă din Mihai Tarcea care fusese preşedintele Tineretului şi Ioan Bărbuş, a Tineretului Universitar, au hotărât ca eu să preiau conducerea Tineretului pe ţară [datorită] atitudinii mele pe care am avut-o la proces: răspunsesem generalului, celebrului general Petrescu, când m-a întrebat: <Dar preşedintele Maniu ce v-a spus?> – aflase el că îl consultasem pe preşedintele Maniu – i-am spus: <Eram incompetent, nu am competenţa să apreciez competenţa preşedintelui Maniu. Vă rog, domnule preşedinte…> La care, a păstrat el aşa o chestie…
Şi am preluat, într-adevăr, după eliberarea mea de la Aiud, îmi aduc aminte că în ziua aia am fost eliberat, am fost eliberaţi, Paul Lăzărescu – a preluat pe urmă direcţia ziarului <Dreptatea> – Manea, Ioaniţoiu Cicerone şi Dumitru Ionescu care fusese secretarul lui Penescu. Am fost eliberaţi. Eu, când am venit în Bucureşti, primul lucru pe care l-am făcut, am luat contactul cu sectoarele Bucureştiului. Cine mai scăpase, pe ici-pe colo…
Mai existau organizaţii?
Nu existau, dar existau persoane. De exemplu, în Sectorul IV Verde, unde eram eu, aşa zisul sector 1 de astăzi, exista vicepreşedintele sectorului – preşedinte fusese Ion Marinache, avocatul Ion Marinache, care fusese deja arestat – era un cetăţean … care avea un restaurant vizavi de Gara de Nord, un inginer, […] cu doctorul Cârstea de la alt sector, cam de la Sectorul I Galben, i-am aranjat eu aşa de bine pe sectoare…”
„Îmi cereau toţi şi un fel de activitate politică”
„Deci, dumnevoastră aţi luat legătura cu toţi aceşti oameni care făcuseră parte din organizaţiile sectoarelor… Vă duceaţi la ei acasă? Că nu mai existau sedii…
Mă duceam noaptea la unii acasă, la ăstălaltul mă duceam la restaurant.
Dar nu eraţi urmărit după ieşirea din închisoare?
Mă deghizam; de fapt, când aveam rendez-vous, mi-l dădeam în Cimitirul Sfânta Vineri, că era mai uşor… ne întâlneam mai mulţi. De fapt, la arestare atunci am fost mai mulţi, că tot de acolo m-au arestat, din cimitirul Sfânta Vineri.
Şi misiunea pe care am zis eu că e bine să o fac [era umanitară]… plecasem cu o serie întreagă de adrese, pe unii îi cunoşteam. Am zis să mă axez numai pe ajutoare pentru familiile respective, deja era viaţa foarte grea, familiile… vă închipuiţi, au plecat bărbaţii şi au rămas soţiile cu copii, trebuiau ajutate. Şi îl aveam pe acest cetăţean, în special, care avea restaurantul vizavi de Gara de Nord, Gherondache, un om foarte în vârstă, foarte bogat e adevărat… […] Câte unora mă duceam şi le dădeam adresa [lui], că era uşor să iei legătura cu el: te duceai, te aşezai la o masă, îi spuneai ospătarului: <Cu domnul Gherondache, vă rog!>, venea şi lămureai problema.
Dar am făcut o greşeală, că îmi cereau toţi şi un fel de activitate politică, or ce politică să fac? Însemna să bag oamenii în puşcărie. Şi ne-am întâlnit un grup […] şi, la rendez-vous, şedinţa respectivă am început-o în Sfânta Vineri, dar eram deja încadraţi [de trupe], că nu ne-a lăsat decât cam o jumătate de oră şi ne-am trezit înconjuraţi, cu puşcoacele toate, maşinile la intrarea în cimitirul Sfânta Vineri erau aranjate şi am intrat în alt proces. Atunci mi-am dat seama că această capitală era condusă de avocatul Gheorghe Leon care fusese, îl cunoşteam, era şeful Sectorului 3 Albastru sau 2 Negru.
El rămăsese şeful pe capitală?
Pe capitală!.. Încât, luasem eu bine legătura, că eu eram din partea Tineretului. De altfel, i-am întâlnit şi după aceea, am avut şi confruntări în ancheta la care, săracii, [au zis:] <Domnule, îl ştim, că era prin Tineretul Universitar>… Eu nu am vorbit! Era de-acum pentru mine ceva secret, subversiv. […] Singurul lucru pe care l-am recunoscut a fost… – că m-au găsit şi cu vreo trei perii de dinţi prin buzunar, îmi dădeau să le dau şi la familii ca să le trimită – şi am zis: <Da, domnule, vroiam să ajut şi eu>. […] Când plecasem [data trecută din închisoare] aveam şi pe picioare scrise adrese [de familii de deţinuţi la care să mă duc]. Da, da… pe aici, pe la subţiori, pe crucea mea vă spun, ăsta e adevărul! Le aveam scrise pe piele…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
