Imediat după Revoluţia din decembrie 1989, profesorul Gabriel Ţepelea (1916-2012) s-a alăturat grupului de refacere a Partidului Naţional Ţărănesc, grup constituit chiar atunci de Corneliu Coposu. În această nouă etapă, Gabriel Ţepelea s-a aflat în fruntea PNŢ-CD, ca vicepreşedinte (1990-1996), prim vicepreşedinte (1996-2000) şi deputat de Bihor (1990-2000).
Lider al opoziţiei, apoi lider al coaliţiei de guvernare în perioada 1996-2000, PNŢ-CD avea să îşi piardă treptat rolul în viaţa politică, măcinat de lupte între facţiuni şi lideri, alterat de fuziuni nepotrivite, ajungând ca în ultimii şapte ani să nu mai primească niciun mandat în Parlament. Entuziasmul „părinţilor refondatori ai partidului” a rămas doar istorie, dispărând odată cu aceştia. Cu mulţi ani în urmă, prof. Gabriel Ţepelea îl rememora într-un interviu care acum se păstrează în Arhiva de istorie orală, prin bunăvoinţa realizatorului său, prof. Stan Stoica.
Revederea…
„Imediat după căderea lui Ceauşescu a avut loc o consfătuire la Corneliu Coposu, în strada Mămulari, nr 18. Am întâlnit acolo circa 20 de persoane: Ioan Puiu, Ion Diaconescu, Sergiu Macarie, Paul Lăzărescu, Şerban Ghica, Ioan Lup, Elsa Anca, soţia lui Bărbuş, şi alţii. La început, revederea a avut ceva din expansiunea promoţiilor ce se întâlnesc după câteva decenii. Exclamări, îmbrăţişări, întrebări despre prietenii comuni.
S-a trecut apoi, treptat, la probleme curente: reorganizarea partidului, recuperarea sediului şi reapariţia ziarului Dreptatea. Concentrarea într-un domeniu, ca de exemplu domeniul juridic, medical, învăţământ, ducea implicit şi la rememorarea prietenilor din sectorul respectiv. De aici, întreruperi frecvente şi emoţionante, ca, aşa cum am spus, la reîntâlnirea promoţiilor. Bunăoară, X, pauză, decedat. L-am întâlnit ultima dată la Canal, în 1951; Y, pauză, acum infirm… aşa l-am văzut în 1959 la <Zarca> din Aiud. Şi aşa mai departe. Se realiza, în paralel cu organizarea, şi un inventar al dispăruţilor, al celor plecaţi peste hotare şi al celor nerecuperaţi. Prezenţa lui Corneliu Coposu la dezbateri era frecvent întreruptă de telefoane din ţară şi din străinătate. Mucalit, Coposu se scuza astfel: <Scuzaţi, acum mă sună pentru cei 40 de ani de interdicţie şi tăcere>”.
„Părinţii refondatori ai partidului”
„În aceste condiţii, s-a schiţat un plan de măsuri imediate, pe compartimente. Se ştia, în linii mari, pe cine se poate conta din vechea gardă, câţi s-au retras din cauza vârstei şi a maladiilor şi cum pot fi găsiţi, la nevoie, zilnic, cei prezenţi şi cei identificaţi ca fiind în viaţă şi dispuşi să-şi reia activitatea. Îmi amintesc că la această primă întâlnire s-a făcut propunerea ca Paul Lăzărescu, fost redactor la Dreptatea şi condamnat la opt ani închisoare, să preia conducerea ziarului. În ziua următoare am avut o surpriză: un prieten, scriitor, m-a întrebat la telefon dacă o chemare în numele Partidului Naţional Creştin, afişată pe ziduri la intrarea în metrou etc, emană de la partidul nostru. I-am cerut detalii şi mi-a spus că o serie de intelectuali prezenţi în acea invitaţie – între care figurau: părintele Constantin Galeriu, părintele Stăniloaie şi diplomaţi ca Liviu Petrina, Iftene Pop – care erau chemaţi de către cei nominalizaţi, să pună bazele noii formaţii. Nicăieri nu era vorba explicit de Partidul Naţional Ţărănesc, dar direcţia spre care se tindea era cea naţională şi creştină. Am luat legătura cu ceilalţi prieteni din partid, care erau la fel de consternaţi ca şi mine. De ce? Fiindcă termenii vehiculaţi în afişe puteau semăna confuzie între aderenţi şi printre simpatizanţii noştri care fuseseră eliminaţi din viaţa politică. Şi în atmosfera de teroare prin care trecuseră, nu mai erau suficient de informaţi. Nu dispuneam de mijloace de informare şi am acceptat să stăm de vorbă cu iniţiatorii afişului care erau doi transilvăneni din Ministerul de Externe. Numele lor: Liviu Petrina şi Iftene Pop.
Discuţiile s-au finalizat prin includerea acestei formaţiuni incipiente în cadrul PNŢ. Am văzut comentarii care vorbesc de <fuziune> între PNŢ şi Partidul Naţional Creştin. Dar mi se pare că nu se păstrează proporţiile cuvenite când e vorba de Partidul Naţional Ţărănesc prezent în revoluţia de la 1848, din Transilvania, fondat oficial cu ocazia Congresului de la Miercurea Sibiului, din 1868, şi o propunere de iniţiere a unui partid, ca aceea din manifestul amintit. Cred, deci, că trebuie să utilizăm termenul de <absorbţie>. Absorbţia s-a realizat prin atribuirea postului de secretar general al PNŢ lui Liviu Petrina şi două locuri în conducerea centrală pentru Iftene Pop şi Ioan Alexandru. Evident că numărul celor aduşi de Petrina şi incluşi în structurile partidului este mult mai mare.
În faţa situaţiei create de apariţia unei formaţii noi, având pe frontispiciu termenii de <naţional> şi <creştin>, raţionamentul lui Coposu împărtăşit şi de ceilalţi colegi a fost: <Decât să prindă rădăcini o formaţie nouă, care poate provoca confuzii între simpatizanţii noştri, lipsiţi atâta vreme de o informare politică adecvată, mai bine începem tratative cu liderii ei. Din cei mai buni vom face adevăraţi membri ai PNŢ, iar cei improvizaţi ori necorespunzători vor fi lăsaţi la o parte, urmând să se autoelimine>. Ceea ce, de fapt, s-a şi întâmplat. Am făcut parte din grupul celor numiţi acum <părinţii refondatori ai partidului>, adică dintre semnatarii reînfiinţării partidului, la 8 ianuarie 1990.”
„Includerea grupului de la Externe”
„Îmi amintesc cu plăcere de un tânăr – pe vremea intrării lui în puşcărie -, Marian Achim, care, ocupându-se de stupărit, a avut cea mai mare sumă de bani, contribuind astfel alături de noi la reînscrierea partidului. Apariţia unor nume necunoscute luptătorilor încercaţi ai partidului în secretariatul general şi în biroul de conducere a determinat proteste şi propuneri de a fi observate îndeaproape acţiunile noilor PNŢ-dişti. Astfel, pentru a avea controlul asupra activităţii de la secretariatul general, Corneliu Coposu a propus doi secretari generali adjuncţi: pe Ioan Lup şi Gabriel Ţepelea. Nu ne-a fost uşor să ocupăm această situaţie, să acceptăm această situaţie, dar ni s-a argumentat că e în interesul superior al partidului. Lup nu s-a împăcat cu calitatea de adjunct al lui Petrina şi a cerut să se transforme postul tot în secretar general, ceea ce s-a şi întâmplat. Eu am continuat să funcţionez ca secretar general adjunct câteva luni, până în luna iulie când am fost cooptat între cei şapte membri ai Biroului de conducere, ca vicepreşedinte şi îndeplinind totodată răspunderea de coordonator al departamentelor de studii, doctrine şi programe.
Apariţia unor nume noi, necunoscute fruntaşilor cu vechi state în partid s-a soldat cu două efecte imediate: cei din grupul Petrina cunoşteau bine mecanismul de funcţionare a societăţii din perioada comunistă şi au avut câteva iniţiative utile. Demersurile pentru recuperarea sediilor PNŢ din strada Clemenceau – ulterior Gabriel Pery, nr. 6 şi 9, erau de fapt două clădiri -rămăseseră fără rezultat. Atunci Petrina a pus la dispoziţia partidului Casa Titulescu. Acolo s-au ţinut primele şedinţe ale partidului, din decembrie 1989 şi de la începutul lui ianuarie. Ulterior, autorităţile au oferit PNŢ sediul actual, din bulevardul Carol nr. 82.
Dar n-a rămas fără reproşuri în public includerea grupului de la Exerne. Se repeta întrebarea: <Cum e posibilă asocierea celor din generaţia temniţelor cu foşti diplomaţi ai regimului comunist, precum şi primirea, alături de dânşii, a unor prieteni de-ai lor?> Cei din vechea conducere primeau note anonime, dar şi informaţii semnate, conţinând întrebări şi manifestând îngrijorare faţă de consecinţele acestei asocieri. Cred că depărtarea în timp permite astăzi o opinie mai adecvată asupra absorbţiunii grupului Petrina în PNŢ-CD. Cei din acest grup au reuşit să dea, aşa cum am spus, o mână de ajutor partidului, în raport cu autorităţile administrative. Dar, dornici de o afirmare rapidă, s-au implicat prea des în apariţia la Televiziune ca exponenţi ai partidului, provocând proteste din partea membrilor vechi, a celor cu state vechi de serviciu. Cel mai elocvent exemplu: intervenţiile lui Petrina la CPUN [Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională]. Noi am avut trei reprezentanţi: unul a fost Ion Diaconescu, al doilea a fost Lup, al terilea a fost Petrina.
Reiau: intervenţiile lui Petrina în CPUN, unele reflectând realitatea faptelor, prezentată însă pe un ton belicos şi incriminant faţă de cei care au fost membri marcanţi ai PCR ca şi dânsul, au multiplicat numărul adversarilor personali şi au multiplicat şi atacurile din presă. Aşa se face că după alegerile din mai 1990, influenţa acestui grup s-a diminuat treptat. În Parlament, grupul a avut un singur reprezentant, pe Ioan Alexandru, care s-a impus prin atitudinile sale corecte din perioada mineriadelor şi s-a impus şi în promovarea religiei în învăţământ.”
Rupturile din partid
„În perioada guvernării CDR [Convenţia Democrată Română], Liviu Petrina se lupta pentru un loc de secretar de stat la Externe, motivând că Tinca, Chebeleu, din generaţia lui, care au păşit alături în FSN, au obţinut posturi importante. Refuzat de Pleşu, el s-a raliat grupului Matei Boilă de la Cluj, fiind printre promotorii dizidenţii şi apoi ai sciziunii. Era, de fapt, cea de-a doua ruptură, în prima fiind implicat Ion Puiu, fost prim-vicepreşedinte, care, urmat de câţiva fideli, a proclamat un nou partid, Partidul Naţional Ţărănesc linia Maniu-Mihalache, în anul 1991. Petrina nu a fost urmat de Ioan Alexandru, ales senator de Arad, şi de Iftene Pop, ales deputat de Satu Mare, care au rămas pe linia oficială a conducerii PNŢ-CD. De remarcat că până la urmă Petrina s-a detaşat şi de grupul Boilă. Grupul Boilă avea ca specialitate tendinţa de a se realiza o organizaţie de tip regional, adică Partidul Naţional Ţărănesc organizaţia Ardeal, organizaţia Moldova, pe care noi am desfiinţat-o tocmai pentru că nu mai corespundea sistemului nou şi de comunicare şi de relaţie între români. Deci, se propunea revenirea la sistemul ăsta, pe care noi l-am abolit.”
Orientarea creştin-democrată
„Cum s-a ajuns la denumirea PNŢ-CD? Adică, completarea denumirii PNŢ cu CD. Comentatori neinformaţi sau de rea credinţă au legat completarea denumirii tradiţionale a PNŢ cu CD ca fiind determinată de presiunea sau de influenţa grupului intitulat Naţional-Creştin. Am precizat, în mai multe intervenţii scrise şi orale, că orientarea creştin-democrată a PNŢ-CD datează încă din anii 1930-’38 când liderii partidului, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au sintetizat gândirea politică în patru puncte: patriotism luminat, democraţie autentică, morală creştină şi dreptate socială. Generaţiile mai noi nu au făcut decât să accentueze cele două sintagme, <morala creştină> şi <democraţia adevărată>, în condiţiile dramatice de după cel de Al Doilea Război Mondial. În 1947, tineretul naţional ţărănesc a organizat, prin mine, la Ateneul Român, un ciclu de conferinţe pe aceste teme sub egida <Problemele timpului>. Conferinţele au fost publicate atunci, dar survenind desfiinţarea partidului în iulie 1947, broşurile au figurat în cataloagele bibliotecilor la <fond special>, adică în esenţă accesibil doar celor cu aprobare specială. […]
Acest început de democraţie creştină vizat de tineretul acelor vremi a stat la baza înscrierii PNŢ de către Corneliu Coposu, în 1987, în Internaţionala Creştin Democrată. Deci, înscrierea s-a făcut înainte de revoluţie şi înainte de apariţia grupului Petrina. Înscrierea s-a făcut pe baza unor date reale, anterioare tratativelor cu cei din grupul naţional-creştin.”
[Interviu realizat de prof. de Stan Stoica, 2003]
