Maria Lovinescu: „Presa de radio e o presă specială”
Pentru că aparatele de radiorecepție erau destul de scumpe și, mai ales, pentru că ele puteau fi folosite și pentru ascultarea unor posturi străine ostile regimului comunist, autoritățile române au hotărât să introducă și să dezvolte o vastă rețea de radioficare, care să transmită doar emisiunile difuzate de Programul I. Prima stație de radioficare a fost dată în folosință în ziua de 11 mai 1949 în incinta Liceului nr.10 din cartierul bucureștean CFR Steaua. Până în 1958, peste 1000 de localități au fost radioficate, numărul abonaților fiind de aproximativ 600.000. În acei ani emisiunile difuzate de Radio România au căpătat din ce în ce o tentă politică și propagandistică tot mai pronunțată. Vechii redactori din Radio au fost dați afară și în locul lor au fost angajați tineri cu simpatii de stânga. Printre cei angajați în această perioadă a fost și studenta Maria Lovinescu. Experiență în presă? O perioadă relativ scurtă la „Viața sindicală”. A fost întrebată dacă dorește să lucreze la Radio. A acceptat cu entuziasm. Așa că a fost angajată la 29 martie 1945 pe post de colaboratoare. Abia în septembrie 1945 a fost angajată definitiv. A rămas în Radio până în 1959. În acei ani programele radio s-au diversificat. Au apărut emisiuni noi: “Ora armatei”, „Ora sindicală”, „Ora satului”, „Ora ARLUS”, „Ora tineretului”, „Ora femeii”. Cel mai mult Monica Lovinescu a lucrat la Redactia emisiunilor interne.
„Am început întâi lucrul la emisiunile interne ca secretar de redacţie. Emisiunile interne se adresau populaţiei ţării cu ştiri, cu emisiuni de cultură, declaraţii, interviuri, reportaje, etc. Am lucrat puţin înainte de inaugurarea oficială a noului sediu. Am lucrat într-o clădire veche şi în Liceul “Sf. Sava”, Am lucrat puţin acolo. Îmi aduc aminte această imagine: era o sală în care lucrau în acelaşi timp dactilografele, reporterii care veneau de pe teren şi-şi făceau câteva notiţe, cei care dictau dactilografei ca să meargă mai repede şi, în acelaşi timp, telefoanele care veneau din afară şi care recepţionau convorbiri şi informaţii. Era foarte strâmt, foarte greu şi nu numai incomod, dar inapt. Nu era posibilă o concentrare şi o condiţie de lucru într-adevăr normală. Clădirea nouă a fost fără discuţie o schimbare extraordinară. O clădire mare, impunătoare, care spune ceva prin ea însăşi. Interiorul pe mine m-a emoţionat. Atunci cabinele mi s-au părut foarte frumoase. Desigur că materialul tehnic s-a schimbat. Pentru noi era o mare schimbare şi o mare trecere de la Liceul Sf. Sava în clădirea nouă.
La radio am fost angajată în 1945. Meserie eu am învățat din mers. La început, când am lucrat la Sfântul Sava am lucrat în redacţie împreună cu tineri care erau deja în presă cunoscuţi, foarte buni gazetari de la care se putea într-adevăr învăţa meserie, mai ales în ceea ce priveşte redactarea unei ştiri. Am învățat la Radio – pentru că-i o presă specială presa de Radio. Am învăţat din mers. Am învăţat ascultând şi posturi străine. Am învăţat şi din redactarea presei.
Cum erau alcătuite schemele de program? Se făceau în primul rând şedinţele care stabileau un program pe lună, program pe trimestru şi după aceea mai departe. Foarte vag: “Anul acesta vom ava următoarele evenimente pe care le consemnăm.” Asta era schema mare, generală. Apoi erau schemele trimestriale şi în special schemele lunare în care fiecare şef de redacţie venea la directorul adjunct de care depindea şi-i arăta schema lui pe luna respectivă, care trebuia să constituie – în afară de programul de ştiri – ce intenţionează să dea în plus în privinţa subiectelor, ce vrea să comenteze. Programul aprobat se concretiza săptămânal şi în fiecare dimineață la ora 8:00 are loc o ședință scurtă cu directorul adjunct al emisiunii şi cu şefii secţiilor de care el răspundea. După aceea, redacţiile îşi făceau lucrul şi urmau vizele de microfon… Erau înregistrări speciale, care nu plecau fără viza şefului, adică a directorului adjunct al emisiunii. Pentru acordarea vizelor erau “indicaţii” sau restricţii. Fără discuţie. Mai ales emisiunile externe – dar şi emisiunile interne – trebuiau să ţină cont de directivele care veneau de la forurile superioare. Dacă un material nu corespundea acestor directive nu ajungea la microfon… Pentru că erau atâtea vize! Deci era viza secretarului de redacţie al emisiunii respective. Apoi era viza directorului adjunct al emisiunilor. Cu această viză se ajungea la microfon. Cei care dădeau viza erau conştienţi că viza lor e foarte importantă şi poate să-i coste foarte scump dacă n-au fost atenţi. În Radio exista o ascultare specială. [Era cineva care într-o cabină urmărea textul aprobat] Dacă-şi dădea seama că nu se respetă textul aprobat [avea un buton și] oprea emisiunea. [În același timp] ascultarea specială trebuia să sesizeze dacă s-a strecurat o expresie sau ştire care putea să dea naştere la interpretări şi comentarii care nu erau în directivele generale. Şi-atunci, bineînţeles, erau sancţiuni.(…)
Când m-am angajat eu am intrat ca reporter de teren. De la reporter de teren am intrat în redacţie propriu-zis. Din redacţie am ajuns la secretariatul de redacţie.
La Radiojurnal existau mai multe redacţii: era o redacţie exclusiv a ştirilor interne, o redacţie exclusiv a ştirilor externe, o redacţie agricolă, o redacţie economică, o redacţie culturală. Apoi era o redacţie de interviuri şi de reportaje de pe teren. Era împărţit pe redacţii. Era mult personal în redacţia internă. Îmi aduc aminte dintre primele mele reportaje a fost despre o conferinţă de presă care a dat-o Pătrăşcanu. Şi, bineînţeles, eram la începutul carierei, eram şi tânără. Pătrăşcanu era şi un bărbat frumos, fermecător şi ca om… Conferinţa era foarte interesantă şi ştiu că am venit foarte impresionată de această conferinţă şi am vrut să dau cât mai mult. “Trei minute!” Am fost foarte tristă că a trebuit să reduc pe Pătrăşcanu la trei minute… Reportajele de teren – un lucru interesant care l-am făcut la emisiunile interne şi pe care nu l-am mai avut la emisiunile externe. A fost un timp când făceam ceea ce se spunea la noi “reportaj deschis” când era vorba de mari manifestări… cum era 23 August, cum era 7 noiembrie… Atunci era “crainic liber”. Se citeau texte care erau pregătite de redacţie. Între aceste texte, când veneau oficialităţile, când trebuia să dai puţină atmosferă a terenului, să spui care sunt impresiile care le ai când vezi marea de oameni care se desfăşoară în faţa noastră, la microfon venea “crainicul liber”. Am făcut această meserie de crainic liber cu mare entuziasm. Asta îmi plăcea mai mult decât celelalte… N-am făcut multe reportaje. (…) Am început cu redactarea ştirilor. După aceea am trecut chiar la mici comentarii personale, pe linie internă mai puțin. Și după câțiva ani am trecut la Direcția Emisiunilor Externe”.
[Interviu realizat de Mariana Conovici şi Silvia Angelescu, 1995]
