Condiția oamenilor din mediul rural
Interviu realizat de Alexandru Balaci
Episodul I poate fi consultat aici: https://www.rador.ro/2023/08/21/in-laboratorul-amintirilor-interviu-cu-prof-univ-dr-lavinia-betea/
L.B: Mediul acesta unde m-am născut şi unde am copilărit ar fi fost până la un punct mediul în care a copilărit bunica mea sau străbunica mea. Paradoxal, străbunicul meu a emigrat în America, unde a stat 13 ani şi s-a întors falit, pentru că fusese Marea criză economică. Dar, iată, o poveste de viață extrem de interesantă căreia i s-a pierdut „povestea”. Sunt… cum să vă spun, în memoria noastră de familie, a ramurilor din familia străbunicului, atât de multe versiuni încât n-ai şti pe care s-o alegi. În mod ciudat, oamenii nu erau interesaţi de un trecut care nu-i privea la modul personal, iar memoria de familie transmisă pe căi orale rezistă trei generații. Eu sunt a treia de la străbunicul, fiul și nepotul meu știu vag, de la mine, că au avut un strămoș care a lucrat în fabrica lui Ford din America… Lumea aceea nu consemna evenimentele de azi, nici pe acelea ale unui trecut recent. Nu existau aniversări, n-am văzut în copilăria mea, în afară de a-ţi sărbători numele… Erai într-o comuniune cu atemporalitatea sfinților însă. Dacă te chema Ion sărbătoreai de Sfântul Ion, dacă te chema Nicolae, dacă te chema Maria… Dar n-am văzut pe nimeni în copilăria mea care să sărbătorească împlinirea a nu ştiu câţi ani, cu atât mai puţin majoratul… Ce era majoratul?! La urma urmei putem să ne întrebăm şi astăzi. Cu ce se schimbă viaţa unui tânăr că împlineşte 18 ani şi îi fac părinţii o petrecere care costă mai mult decât nunta chiar?
Această lectură a cărților beletristice pe care am practicat-o cu pasiune și infinită plăcere, mi-a schimbat viața… Am tot felul de amintiri care acum ar face să zâmbească pe cineva. Eu nu aveam de unde să aud vorbindu-se despre Shakespeare. Se traducea mult atunci…multă literatură clasică. Când m-am uitat prima dată la cărţile lui Shakespeare din biblioteca școlii, evident că am pronunţat <Sakespeare>. Primul roman l-am citit în vacanţa dintre clasa I şi clasa a II-a. A fost aşa, o ambiţie, să iau cea mai groasă carte de pe raftul respectiv. Şi care era cea mai groasă? Povestea cu Zoia Kosmodemianskaia şi cu partizanii ruşi, ”Tânăra Gardă”, aşa se numea romanul lui Fadeev. Ei, şi citeam eu acolo cum au luptat partizanii şi ştiind că bunicul meu… sigur a fost pe front.
A.B: Cum se proceda cu difuzarea ziarelor în mediul rural?
L.B: Era obiceiul duminica după masa lumea să se odihnească, se adunau sub nuc sau sub dud, se puneau la umbră… asta este o terapie formidabilă! Să stai pe pământ, care te detensionează, care extrage din tine încărcătura care te stresează. Şi se adunau vecinii. Bunicul meu fuma pipă, ceilalţi bărbați fumau ţigări făcute din ziar. O, ce poveste este…vedeţi că mergem din istorie în istorie. Nu vă puteţi imagina ce a însemnat difuzarea ziarelor într-un astfel de sat, pentru că asta a început după Primul Război Mondial. Primeau preotul probabil şi învăţătorul câte un ziar. Atunci începe în mediul rural să circule ziarul, pentru că de acolo afli ce se întâmplă în război, cine a murit, se publicau liste, cine este pierdut, de negăsit.
Ei, după cel de Al Doilea Război Mondial, în condiţiile acestea ale sovietizării, ziarul ”Scânteia” și ziarul ”România Liberă” au devenit nişte mamuţi din punct de vedere al tirajului. Fratele bunicului era contabil la Primărie, iar tatăl meu a fost o perioadă secretar la Primărie. Începuseră oamenii să fie angajaţi, se făceau drumuri, începuseră defrişările și totodată plantările de copaci, industria aceasta a silviculturii începuse să ia amploare şi se căuta… vedeţi, despre asta nu se vorbeşte… construcţia unei reţele de drumuri care să lege toate locurile acestea izolate care înainte fuseseră legate doar de cărări. Acuma intraseră și cu camioanele.
Şi ziarul acesta are un rol extraordinar în schimbarea unor practici de habitat. Pe de o parte, din ziar bărbaţii îşi fabricau ţigările…
A.B: …cu tutun crescut în curte, bănuiesc…
L.B: Da… şi aceea a fost și prima hârtie igienică…
A.B: Da…
L.B: V-aţi gândit vreodată?
A.B: Străbunicul meu a făcut frontul până la Cotul Donului. Şî îmi povestea tata că el îşi rula tutunul în foiţe din ziar, cu tot cu cerneală, nu conta…
L.B: Da! Şi mâncarea noastră la şcoală, pacheţelul de şcoală tot în ziarul acela se împacheta şi nu conta că rămânea rândul tipografic pe mâncare… La şcoală aveam toţi aceleaşi feluri de mâncare: pâine în ou sau pâine cu magiun sau untură. Doar lunea îţi punea o bucată de carne, „ţâmpul” de la puiul care se tăia și gătea duminica. Erai și tu puiul familiei şi te hrănea mai bine…
A.B: Toţi cei din şcoala dumneavoastră au avut manuale?
L.B: Da, erau manuale noi. Abia când… terminasem eu liceul, când a fost criza de hârtie din anii ’80, manualele au început să se transmită de la unii la alţii. Erau manuale noi, părinţii ne cumpărau caiete, creioane… Foarte mulţi am mers la şcoală. Înțelegeam devreme că ne va schimba viața în bine. Și nu pentru că părinţii n-ar fi avut bani, pentru că, aşa cum vă spuneam, au început să lucreze, să fie salariați. A avea un salariu te ridica pe o treaptă superioară în lumea rurală.
Nu poţi să întreţii o gospodărie din ceea ce vă povesteam eu, altfel decât să hrăneşti familia. Nu-ţi rămâne un surplus pe care să-l investeşti în şcolile copiiilor la oraş. La fel şi în zona de câmpie. Am fost căsătorită în zona de câmpie şi-mi povestea soacra mea că toţi s-au împotrivit colectivizării – la noi n-a fost colectivizare, dar eram săraci, regiunea era săracă, nu de dragul nostru nu s-a făcut colectivizare , n-aveai cum să lucrezi cu maşini agricole în zona noastră…
A.B: Au existat ofiţeri politici recrutați din zona unde locuiați dumneavoastră?
L.B: La ce vă referiţi prin „ofiţeri politici”?
A.B: Ofiţerul politic, după instaurarea regimului communist, era un propagandist, era pregătit să facă propagandă…
L.B: Cum să vă spun? … La noi nu merita să strici orzul pe gâşte. Deci, neurmând colectivizare… şi nu cred că se numeau ofiţeri politici, neapărat. Tatăl meu, spre exemplu, tatăl meu s-a născut într-un sat şi mai sărac, un sat de olari, a fost la origine olar. Erau sate specializate, pentru că aceia care erau situaţi mai înspre munte nu aveau nici ce aveam noi, nici prunii, nici merii noştri. Ei se specializaseră prin alte resurse. Era un sat care producea spete. Spata este artefactul acela prin care trec firele către ţesătură, cum se pune războiul de țesut…
Vreau să vă spun că şi asta a trebuit să învăţ în copilărie. Se mergea pe ideea că şi eu voi face exact ce au făcut strămoaşele mele. Iar satul tatălui meu, satul de olari, cu un pamânt extraordinar de sărac, pământul acela lutos din care faci oale… Şi tinerii au fost luaţi la armată. Şi pe vremea aceea armata se făcea… era Războiul Rece, debutul de Război Rece, a urmat schisma titoistă, de unde să ştim noi atuncea? Trei ani se făcea armata. Şi tinerii aceştia erau luaţi, vă daţi seama că făceau figură aparte, veniţi din satele acestea de munte, comparativ cu cei din câmpie. Erau mai înalţi, erau nişte oameni mai rezistenţi, mai deprinşi cu greul. Apăruse chiar o armă – Vânătorii de Munte. Şi pe tata l-au luat la tancuri. Tata era un bărbat foarte înalt, foarte frumos şi asta conta. Şi acum contează mult imaginea pe care o ai şi nu era singur … a nimerit la tancuri împreună cu doi consăteni de-ai lui, vă daţi seama că făceau figură aparte, fiind şi o mică echipă. Pe urmă am aflat de la Corneliu Mănescu..
A.B: …fostul ministru de externe…
L.B: Da… şi care a fost directorul Casei Centrale a Armatei în anii ’50, care alucrat în D.S.P.A la armată, iar misiunile lor erau să selecteze ceea ce s-ar fi numit <tineri de perspectivă>, adică tineri pe care îi puteai şcoli, califica într-o meserie, învăța să cânte la un instrument. Era o mare penurie de oameni şcoliţi, de oameni pe care să-i foloseşti în administraţie. Şi avea tata… încă din adolescenţa mea pe peretele târnaţului – se spunea la noi – la coridor – poza lui decupată din ziar, comandant de tanc, care luase locul I la trageri. Şi spunea tata cu amuzament şi cu mândrie aproape, zicea, <Din trei şcoli de ofiţeri am fugit>, că au vrut să-l trimită la şcoala de ofiţeri. Eu mă gândeam… lui i s-ar fi potrivit o carieră militară, dar nu era pregătit.
Era un om cu patru clase primare… dvs ştiţi, dacă facem trimitere la statistici era mult în vremea aceea… era un om de patru clase, după aceea a făcut chiar şi liceu. Şi aşa a ajuns secretar la 15 kilometri de satul lui natal şi a cunoscut-o pe mama mea, al cărei unchi lucra contabil în Primărie [Consiliul Popular]. Deci, nu era secretar politic, era secretarul acela care, ca şi acuma, face birocraţia, ţine scriptele, hârtiile. Şi acel unchi, fratele bunicului meu, al tatălui mamei, şi acela era un om cu patru clase, contabil, care ţinuse contabilitate dinainte de regimul communist, pentru că ei se ocupau… în tinerețe lucrau iarna la stânjeni, mi-a spus.
Ce erau stânjenii aceia? Pădurile erau particulare înainte, după s-au naţionalizat; erau angajaţi feciori iarna, stăteau într-un fel de colibe, în nişte condiţii… îmi povestea acest unchi că stăteau în nişte condiţii de absolută mizerie, tăiau lemne cu acele unelte tradiționale. Secure și ferăstrău erau, nu era drujba de acuma, electrică… noi n-aveam curent electric în sat. Nu am avut curent electric nici când am terminat eu liceul. Şi făcea socotelile, ţinea socotelile stânjenilor, pentru că unitatea de măsură era stânjenul [şi acesta] varia: unii socoteau stânjenul sub 2 m, alţii peste 2 m. Vă daţi seama, cu o reputaţie din aceasta, când se căuta personal, funcţionari – de unde funcţionari?! Acolo, mai ales, în zona respectivă … Localitatea Hălmagiu fusese centru de plată…Centrul de comună era ceea ce dvs aţi învăţat în facultate despre Transilvania cosmopolită.
Era un centru cosmopolit în care existau şi evrei şi austrieci şi nemţi şi mai ales unguri, care erau proprietari în perioada interbelică, când Transilvania trecuse la România Mare. S-a ridicat şi o elită, să zicem, de meşteşugari români, în special cojocari. Dar din elita reală făceau parte cei de la notariat, de la primărie …erau cei care fuseseră elita conducătoare a Transilvaniei, cele trei naţiuni privilegiate despre care am învăţat şi noi, ca să nu deranjăm, învăţam… ce învăţam?! Învăţam ungurii, saşii şi nobilii, cred, ca să evităm să spunem prea multe. Vedeţi, am şi uitat astfel de inepţii, mi-ar fi şi frică să reiau studiul istoriei modern sau medievale, acuma.
Şi cum făcea faţă unul ca unchiul sau tatăl meu după angajarea în primărie ? Ca şi acuma, când te duci şi te angajezi la o multinaţională intri într-un training.
A.B: …de pregătire…
L.B: De pregătire… da. Atunci nu se numea training, se numea <instruire>. Te ducea o săptămână pe cheltuiala statului şi te învăţa…
A.B: …meserie…
L.B: Sigur, cum trebuie să ţii contabilitatea la nivelul unei comune. Îi lua pe toţi, că niciunii nu au știut cum se ţine contabilitatea, sigur că… nu ma îndouiesc că toată această scriptologie era după metodă sovietică, cum au fost toate atunci…
Deci, noi stăteam bine, ca să spun aşa. Unchiul acela contabil stătea în casă cu noi, nu s-a căsătorit, deci aveam două salarii în casă, ceea ce a fost o chestie formidabilă, dar nu doar noi aveam, pentru că bărbaţii foarte repede s-au angajat. S-au angajat la drumuri, s-au angajat la păduri, v-am spus, au început plantaţiile, au început defrişările acestea planificate, totul după plan. S-au calificat şoferi – a fi şofer era ceva… nici nu ştiu să vă spun cam ce prestigiu puteai avea în sat fiind şofer…. erai cineva!
A.B: Bunicul meu mi-a povestit la fel, el a fost şofer pe camion şi transporta motorină, transporta benzină. El a stat – Dumnezeu să-l ierte! În comuna Văleni, judeţul Teleorman…
L.B: Lucrurile s-au generalizat în acelaşi tempo peste tot…
