În perioada interbelică discursul politic al Partidului Naţional Liberal a fost foarte bine adaptat condiţiilor socio-politice ale României Mari. Legiferând refoma agrară şi pe aceea a votului universal şi-au spulberat un adversar, Partidul Conservator. PNL a devenit o forţă. A guvernat în multe rânduri, iar când s-a aflat în opoziţie şi-a refăcut puterile. Până la moartea sa (noiembrie 1927), Ion I.C. Brătianu a fost considerat „temutul domn neîncoronat al ţării care obişnuia să-şi aducă la putere formaţia ce o conducea oricând dorea şi să o determine să plece numai atunci când îi convenea” (Nicolae Iorga).
În anii ’30 în partid s-a făcut simţit conflictul dintre generaţii: tinerii liberali grupaţi în jurul lui Gheorghe Tătărescu şi „bătrânii” conduşi de Constantin Brătianu (fiul lui Ion C. Brătianu, preşedinte al PNL din ianuarie 1934). Aceasta după ce, în 1930, Gheorghe Brătianu (fiul lui Ion I.C. Brătianu) spărsese unitatea partidului, formând Partidul Liberal Georgist care se opusese reînscăunării lui Carol al II-lea. Avea să revină „la matcă” în 1938. În timpul dictaturii regale (1938-1940) toate formaţiunile politice au fost dizolvate. Fruntaşii PNL şi ai PNŢ au protestat şi au refuzat orice colaborare cu Carol al II-lea. Gruparea Tătărescu însă a susţinut direct politica şi acţiunile monarhului autoritar.
Pierderile teritoriale din 1940 (Basarabia, Bucovina, Herţa, Transilvania de Nord şi Dobrogea de Sud) au pus capăt regimului totalitar carlist. În noile condiţii, Dinu Brătianu împreună cu Iuliu Maniu (preşedintele PNŢ) şi-au exprimat dorinţa de a-l sprijini pe generalul Ion Antonescu, dar cu condiţia reinstaurării regimului democratic. Însă după declararea statului naţional-legionar (septembrie 1940) au întrerupt contactele cu acesta. Mai mult, după intrarea României în război şi eliberarea Basarabiei, atât Brătianu cât şi Maniu au trimis lui Ion Antonescu scrisori de protest împotriva „nebuniei” de a trimite trupe dincolo de Nistru pentru a lupta în „războiul Germaniei”.
Istoricul şi scriitorul Dan Amedeo Lăzărescu s-a înscris în PNL în 1940. A fi liberal era o tradiţie în familia sa: bunicul patern, Alexandru Lăzărescu, fusese deputat liberal de Vlaşca în 1869-1871 şi însurat cu sora lui Alexandru Constantinescu, omul de încredere al lui Ion I.C. Brătianu. Tatăl său a păstrat tradiţia devenind secretarul aceluiaşi Alecu Constantinescu pe când era la Ministerul Domeniilor. Dan Lăzărescu era şi el pasionat de politică încă de când era în liceu când, influenţat de lecturile sale, şi-a dat seama că este atras de liberalismul de dreapta. Ajuns în anul IV la Facultatea de Drept, într-o conjuctură anume, Dan Amedeo Lăzărescu a devenit membru al Tineretului Liberal.
„Fărcăşanu m-a impresionat de la început”
„La Facultatea de Drept am făcut un mic grup de prieteni şi de colegi ostili legionarismului, printre care Alexandru Paleologu, [împreună] cu baronul Iosif Capri, cu Barbu Brăiliu şi cu Paul Dimitriu. Acest grup a hotărât să adere la Tineretul Liberal care era condus de Mihail Fărcăşanu propulsat în această funcţie de Dinu Brătianu, în urma căsătoriei lui cu Pia Pillat, nepoata lui Dinu Brătianu. Mihai Fărcăşanu era un om excepţional, un om de mare cultură, o prezenţă extraordinară, un foarte mare… probabil cel mai mare ziarist pe care l-a avut România! Mult mai bun decât Pamfil Şeicaru şi… alături de Nicolae Iorga şi de Mihai Eminescu. Fărcăşanu m-a impresionat de la început, când i-am fost prezentat.
Şi grupul nostru, Tineretul Liberal, a început să prolifereze sub tirania legionară. Am avut o serie întreagă de conflicte cu colegii mei legionari. Dar Mihai Antonescu care fusese preşedintele organizaţiei Partidului Naţional Liberal Gheorghe Brătianu în judeţul Argeş, de unde era şi preşedintele Tineretului Liberal al Partidului Georgist, avea foarte multă consideraţie pentru Gheorghe Brătianu şi pentru doamna Elena Brătianu. Îi primea în fiecare zi aproape şi a îngăduit ca vechiul – deşi partidele politice erau interzise! – Club Liberal, vestita clădire somptuoasă de pe Calea Victoriei, vizavi de Cercul Militar, unde este astăzi Romarta copiilor – clădirea a fost incendiată de bombardamentul german de la 24 august 1944 -, în această clădire ne întruneam din când în când, cu toate precauţiunile necesare, ca să lărgim Tineretul Liberal şi să publicăm o serie întreagă de acte manifeste, de tracturi bătute la maşină, împotriva guvernului legionar şi a Germaniei. Aceasta s-a întâmplat în anul ‘940.”
„50 de ani de la moartea lui Ion C. Brătianu”
„După căderea legionarilor, Mihai Antonescu a continuat să tolereze Tineretul Liberal, semi-oficial, a îngăduit înfiinţarea unei Societăţi Culturale Naţional Liberale şi am şi acuma, cred, cartea de membru, numărul 2, al acestei asociaţii. Şi a îngăduit chiar ca la 4 mai 1941 – prin urmare cu aproape două luni înainte de izbucnirea războiului – să serbeze 50 de ani de la moartea lui Ion C. Brătianu, la Florica. Îmi aduc aminte, eram câteva sute de tineri liberali, am fost cu mai multe trenuri şi cu automobile. La Florica a fost un parastas, în sfârşit… Era de faţă Maniu, era de faţă Mihai Antonescu care a şi vorbit; în numele Partidului Naţional Ţărănesc a vorbit Sever Bocu, în numele Tineretului Naţional Liberal a vorbit colegul meu, Gheorghe Teodorescu Cealâc, viitorul regizor, a vorbit foarte frumos şi a încheiat aşa: <Ion Brătianu a cerut inimilor să vorbească şi-acuma el poate fi mulţumit. Iată, inimile noastre au vorbit…> A fost o ceremonie grandioasă la care au participat zeci de mii de oameni. Toţi ţăranii din satele dimprejur, în sfârşit, foarte mulţi, toate partidele… fostele partide politice.”
„Combaterea vehementă a totalitarismului şi a şovinismului”
„Noi am avut ideea să publicăm o serie întreagă de reviste cu caracter antitotalitar, oficial anticomunist, dar printre rânduri şi antigerman, antinaţional-socialist, antilegionar. Prima revistă care a apărut în acest sens se numea Viaţă Nouă şi era tipărită la tipografia <Vremea> a fraţilor Donescu, cu concursul unui prieten al nostru care era membru al Tineretului Naţional Liberal, Mircea Zamfirescu, nepotul fraţilor Donescu.
La Viaţă Nouă redactorul şef – noi eram novice în meserie, scriam primele articole, scrisesem la Vlăstarul, la revista Liceului Spiru Haret, care apare şi astăzi –, Por Ştefan, care se recomanda profesor de franceză la Iaşi. Era de fapt Gheorghe Ivaşcu, sub un nume fals. Noi nu ştiam că e comunist, nu… în orice caz, antilegionar. Viaţa Nouă a apărut numai [în] două numere – într-unul din ele am scris primul meu articol… mai scrisesem şi la Timpul – pe urmă a fost interzis.
După asta a apărut o revistă mult mai serioasă, un periodic serios de vreo 80 sau 100 de pagini un număr, Gândul Nostru – asta după izbucnirea războiului, tot în ’41 – în care am scris primul meu articol serios intitulat Două atitudini. În care eu… am recitit recent acest articol… toată gândirea mea este inclusă în acest articol, scris la 22 de ani: combaterea vehementă a totalitarismului şi a şovinismului.”
„Un număr închinat exclusiv Franţei”
„În noiembrie ‘41 am fost silit să fac serviciul militar, a trebuit să fac serviciul militar, natural. Totuşi, eu din când în când veneam de la unitatea mea, la Batalionul 1 Vânători de munte la Sinaia, veneam la Bucureşti la întrunirile Tineretului Liberal care practic erau acceptate de guvern. Şi atunci s-au pus bazele publicării… folosirii unui periodic pe care îl lansase prietenul meu Aurelian Rădulescu, membru al Tineretului Liberal şi doctor în teologie de la Oxford, şi care se numea Pământul Românesc. Fărcăşanu a avut atunci ideea să scoată un număr special din Pământul Românesc, era o revistă voluminoasă, aşa, în 128 de pagini, am un exemplar aici intitulat Homage à la culture Française – şi-n româneşte şi-n franţuzeşte, două ediţii… Îmi aduc aminte că ne-a strâns [pe noi] toţi colaboratorii – eu eram într-o permisie – în casa rectorului Universităţii din Bucureşti Constantin Stoicescu, era lângă Biserica Anglicană. Şi acolo au luat parte: Bazil Munteanu, titularul catedrei de Limba şi literatura franceză la Facultatea de Litere din Bucureşti; Stoicescu, natural, care era un gentleman; Mihai Fărcăşanu şi colaboratorii: Gheorghe Bumbeşti, Paul Dimitriu, Romulus Anastasescu şi cu mine. Fiecare, ne-am repartizat articole, eu ştiu că am scris despre evoluţia teatrului francez, direct în limba franceză. Vă daţi seama, astăzi e foarte greu să realizăm, ce curaj trebuia din partea noastră ca, în vremea în care Franţa lui Petain era la pământ – asta era înainte de debarcarea în Franţa… în Africa de Nord şi de bătălia de la El Alamein şi de la Stalingrad – era prin vara lui ‘42, în care Germania părea invincibilă, şi Japonia, noi, la Bucureşti, să publicăm un număr închinat exclusiv Franţei! Şi prin care noi aduceam Franţei omagiul nostru şi socoteam că fără Franţa ţara noastră n-ar fi fost niciodată independent, nici cultivată, nici europeană.
Ţin minte că am fost cu Fărcăşanu la ministrul Franţei de la Vichy la Bucureşti, care era binecunoscutul scriitor Paul Morand, însurat cu o româncă, care a fost entuziasmat că am avut acest curaj. A reţinut un număr mare de numere din [revista] Pământul Românesc, în franţuzeşte, natural, şi a spus că va propune Guvernului de la Vichy să fim cu toţii decoraţi pentru că în momentul acela de mare restrişte pentru Franţa Tineretul Român Liberal a avut curajul să îşi aducă aminte cât datorează poporul român poporului francez.
M-am înapoiat la unitate, între timp a avut loc Debarcarea din Africa de Nord, victoria de la El Alamein a mareşalului Mongomery, ocuparea Franţei de la Vichy de către trupele germane, sabordarea flotei franceze la Toulon şi-atunci Paul Morand a plecat în mare secret la Constantinopol şi-n locul lui a fost numit Henri Truell cu care n-am mai avut relaţii. Între timp, Gestapo-ul prezent în Bucureşti în subordinele lui von Killinger a aflat de apariţia acestui număr care a stârnit oarecare senzaţie şi a cerut mareşalului Antonescu confiscarea numerelor care mai existau şi arestarea tuturor colaboratorilor şi instigatorilor acestui adevărat… provocări la adresa poporului german şi a naţional-socialismului. Eu eram pe front, n-aveau nici un fel de… posibilitate să acţioneze asupra mea, ceilalţi însă, câţiva, au fost arestaţi. […] Dar, între timp, Gheorghe Brătianu care patrona Tineretul Liberal a intervenit pe lângă Ică Antonescu şi nu s-a mai întâmplat nimic.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
