La scurt timp după instalarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea (1938-1940), formaţiunile politice au fost dizolvate (decretul-lege din 30 martie 1938). Naţional-liberalii şi ţărăniştii au trimis un protest comun solicitând revenirea la regimul democratic, iar la o consfătuire din aprilie a delegaţiei permanente a PNL Constantin (Dinu) I.C. Brătianu a expus poziţia fermă a partidului faţă de dictatura regală. În aceşti doi ani, Carol a acceptat în mod tacit o oarecare activitate a liberalilor şi ţărăniştilor, deşi sediile lor au fost închise şi sigilate.
Odată cu începerea războiului şi extinderea dominaţiei Germaniei fasciste în Europa, a devenit tot mai evidentă poziţia izolată a României în faţa revizionismului. De aceea, Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu şi-au exprimat iniţial dorinţa de a-l sprijini pe generalul Ion Antonescu, punând condiţia ca acesta să reinstaleze regimul democratic. Chemarea la guvern a legionarilor, apoi instaurarea dictaturii militare (27 ianuarie 1941) a făcut ca generalul devenit între timp mareşal să nu mai fie susţinut de liderii PNL şi PNŢ.
Ofensiva armatei sovietice, apropierea sa de graniţele ţării au silit PNL să caute rapid soluţii pentru pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Hitler. După tratative între Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist s-a format Blocul Naţional Democrat care, alături de regele Mihai, avea să organizeze efectiv evenimentele din 23 august 1944 (arestarea mareşalului Antonescu, a membrilor guvernului său şi capitularea), toate acestea în ideea de a încerca salvarea suveranităţii ţării şi reinstaurarea regimului democratic. La contribuţia PNL la pregătirea şi realizarea acestui act istoric se adaugă o acţiune punctuală, periculoasă şi importantă a liberalilor: întreruperea legăturilor telefonice din Bucureşti ale germanilor, în seara de 23 august, prin intermediul lui Dan Brătianu, director la Societatea de Telefoane.
Mihai Popescu se născuse în 1922 în familia unui avocat. Mama sa era economist. După modelul tatălui, s-a înscris la Facultatea de Drept unde a şi început să facă politică liberală în 1943, în contextul pierderilor teritoriale şi al frământărilor politice provocate de război. Mihai Popescu avea să devină secretar general al Tineretului Universitar şi să se implice nu numai în „politica de cabinet”, ci şi în cea „de stradă” specifică acelor ani ai instalării comunismului.
„S-a trezit politica în ’40, când am pierdut o serie de provincii”
„Generaţia mea a avut o adolescenţă… deci, între 1922-1938 şi ‘39, într-o adolescenţă liniştită politic, social şi economic, în care totul mergea de la sine. Economia statului era bine organizată şi funcţiona independent de influenţele politice, activitatea profesională se desfăşura pe fiecare compartiment existent în mod normal şi firesc, transferul între generaţii se producea printr-o tradiţie şi printr-o evoluţie lentă, dar nu existau crize de concepţie şi de comportament între generaţii; fiecare tânăr prelua prin tradiţie şi prin influenţă familială şi culturală o tradiţie pe care o ducea mai departe, în funcţie de capacitatea personală şi de mediul în care trăia. Nu simţeam nevoia şi nici necesitatea la ora aceea a unei activităţi politice anume, mai ales că în familia mea nu s-a făcut politică niciodată, din contră. Mi-aduc aminte că – tribulaţii politice erau, evident, şi în perioada aceea, nu de mare amploare – tatăl meu, la discuţiile familiale când toată familia se întâlnea la masă […] zicea: <Măi, băieţi, feriţi-vă de politică, că e o murdărie şi îţi alterează caracaterul şi îţi influenţează activitatea>. Precizez, nici pe departe politicianismul nu exista ca atare! Apartenenţa la un partid nu-ţi dădea nici un fel de garanţie sau nu substituia calitatea şi pregătirea ta şi efortul tău în viaţă. Era un adjuvant pe parcurs, dacă simţeai nevoie…
Când, în generaţia mea, <s-a trezit> politica, să spun aşa, asta s-a întâmplat în anii ‘40, atunci o localizez, când am pierdut o serie de provincii. Atunci, în sufletul nostru şi în mintea noastră s-a produs un şoc înspăimântător! N-am înţeles prea bine, dar am intuit. Eram foarte tineri, deci… 18 ani. Dar am înţeles că se pot întâmpla lucruri îngrozitoare cu ţara noastră, cu poporul nostru şi cu noi înşine.”
„Partidul Liberal, un partid cu un comportament echilibrat şi liniar”
„În ‘41 am intrat în facultate, în această atmosferă nu atât de patriotism exacerbat cât de disperare… Intuiam că organizarea politică a Europei, sistemul de alianţe, orientarea noastră tradiţională şi umbrela acoperitoare pe care o dădea Occidentul deveniseră şubrede, transparente şi nesigure. Asta ne-a făcut să începem să gândim politic. Din punctul de vedere atât al tradiţiei, [cât şi] al istoriei, a ceea ce învăţasem şi ştiam şi citisem, ne-am simţit atraşi de Partidul Liberal care era un partid cu un comportament echilibrat şi liniar. Era un partid de selecţie şi pregătire. Nu aş zice chiar un partid de elite, ci un partid serios despre care ştiam că pe parcursul istoriei, activitatea lui s-a împletit cu România modernă. Evident, nu idealizez prin asta Partidul Liberal, partidul e format din oameni, oamenii sunt buni, foarte buni şi aşa mai departe… […] Deşi nu analizam prea mult, că eram prea tineri, dar cealaltă variantă acceptabilă era Partidul Naţional Ţărănesc care nu ne atrăgea pentru că în perioada aceea… ţineam minte ce se întâmplase în [timpul crizei economice din] ‘29-‘33, o guvernare nereuşită şi mai ales de nişte metode nepotrivite. […]
Promovarea în Partidul Liberal se făcea foarte lent şi foarte greu, pentru că era foarte severă. În ce sens? Se selecta din tineretul… Noi am fost, poate, prima generaţie care am intrat în politică student fiind, pentru că înainte nu eram acceptaţi. Adică, socoteau că a fi membru de partid – în sensul de atunci, nu cel din ultimii 50 de ani – trebuia să fii un om cu pregătire profesională terminată. Vă amintesc că atunci maturitatea, drepturile civile, începeau de la 20 de ani, nu de la 18 ani şi [trebuia] să fii ceea ce se cheamă un om aşezat, adică cu o profesiune, cu o meserie şi cu familie sau foarte aproape de a o face. Având o profesie şi intrînd în viaţa socială, evident că ofereai celor care te verificau sau te observau… arătai ce poţi şi abia atunci erai acceptat în partid.”
„Eram supervizaţi, îndrumaţi, de Mihai Fărcăşanu”
„Activitatea noastră în perioada anterioară lui 23 august [1944] – mă refer la studenţii liberali – a fost ca şi inexistentă. Adică, mi-aduc aminte o singură manifestare – zisă <manifestare>, o activitate – prin mijlocirea lui George Brătianu care se rupsese de partidul-mamă, dar păstrase anumite legături ombilicale, ca să spun aşa. Prin anul 1943, în primăvară sau vară, ţara noastră a fost vizitată de un tânăr al cărui nume mi-l amintesc perfect, dintr-o organizaţie europeană a studenţilor, Claude Raymond Foix, care făcut o vizită cvasi-oficală în România <pentru documentare> a zis el. În realitate era o vizită mai mult politică. […] Şi câţiva dintre noi, doi-trei, am fost însărcinaţi să-l însoţim într-o excursie în sudul ţării. […] După care, nu s-a mai întâmplat nimic până la 23 august.
Ni se dăduse carte de membru, fără însă ca să existe o organizaţie studenţească statutară în cadrul Tineretului… Mai mult eram toleraţi să ne organizăm, <supervizaţi> – să zicem aşa – îndrumaţi, de preşedintele Tineretului Liberal statutar, Mihai Fărcăşanu, un om de 40 şi ceva de ani… Deci, vă spun, asta era vârsta lor medie, a <tineretului>! Ni se dăduse [un loc] în sediul Partidului Liberal, casa dr. Cantacuzino a cărui soţie era o Brătianu, pe strada Maria Rosetti. Şi aveam acolo două cămăruţe la subsol. […] Câteva luni, din august [1944] până în februarie [1945] când au forţat comuniştii preluarea puterii, cum bine ştiţi, n-am avut ocazia să avem acolo activitate. Nici nu puteam! Nici nu eram încă organizaţi, ne adunam… Începuseră să vină şi copilandri, [categorie] din care face parte şi Dinu Zamfirescu, care erau încă elevi de liceu, cu şapte-opt ani mai mici ca noi şi care, mă rog, gravitau, [se] polarizau în jurul nostru care, şi noi, aveam 22 de ani, 23 de ani… totuşi eram nişte copii!
„Nu ni se spusese că politica se face în stradă”
„Am început să ne manifestăm îndrumaţi sau toleraţi… Mi-aduc aminte una sau două conferinţe la Fundaţia Carol, pe tema libertăţii, la care vorbeau întâi membri din Tineretul Liberal şi mai luam şi noi cuvântul… Când a venit schimbarea bruscă, adică acapararea puterii de comunişti, la 6 martie [1945], am stat, cum se spune, <în banca noastră>…. […] Eram sub şocul acestei forme de manifestări politice pe care n-o înţelegeam şi n-o acceptam… Nu ştiam, nu citisem, nu învăţasem, nu ni se spusese că politica se face în stradă! Asta a fost o invenţie comunistă pe care noi n-am înţeles-o. Eram sub influenţa metodelor partidelor politice de atunci care se adresau foarte des Comisiei Aliate de Control pentru a se plânge de ingerinţele ruşilor. Deci, noi mai mult stăteam în expectativă şi Partidul Liberal se orienta mai mult pe această opoziţie pasivă şi pe reclamaţiile adresate puterilor care câştigaseră războiul şi care erau reprezentate în ţara noastră. Aşa s-a petrecut într-o stare confuză perioada martie 1945, pînă în vară.
Mi-aduc aminte, spre sfârşitul verii, în ‘45, am fost chemaţi şi am participat la nişte şedinţe ale organelor de conducere şi ale tineretului în principal, în care ni s-a spus aşa: <Puterile occidentale, anglo-saxone, vor să vadă că există o opoziţie puternică în România, ca să ne poată sprijini>. Aşa s-a născut ideea – sub pretextul zilei onomastice a regelui Mihai – acelui 8 noiembrie 1945 a cărui organizare a fost o bună perioadă în discuţie. Bătrânii din partid opinau să se meargă la biserici, pe grupuri…Tineretul din partid mergea pe ideea manifestării similare cu aceea a comuniştilor, adică să ieşim pe stradă. Fără să fim îndemnaţi, am fost toleraţi să organizăm noi, împreună cu Tineretul Ţărănist. […] Ei aveau sediul lîngă Piaţa Palatului, nu mai ţin minte cum se numea atunci strada.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
