Considerat „regele neîncoronat al românilor”, Ion I.C. (Ionel) Brătianu (1864-192) a condus cu autoritate timp de două decenii viaţa politică a României înainte, în timpul şi după Primul Război Mondial. Viaţa sa a fost puternic legată de Partidul Naţional Liberal, iar numele său a onorat dinastia Brătienilor. Tatăl lui, Ion C. Brătianu (1821-1891), el însuşi mare om politic, fondator al partidului, îl luase în timpul Războiului de Independenţă cu el pe front, la numai 13 ani, arătându-i o mare încredere şi oferindu-i o excelentă educaţie patriotică. Proaspăt absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, Ionel Brătianu şi-a făcut studiile de inginerie la Paris, obţinând diploma în 1889. Mai întâi a lucrat ca specialist la construcţia căii ferate Iaşi-Paşcani, perioadă în care s-a căsătorit pentru scurt timp cu Maria Moruzi-Cuza (fosta noră a lui Alexandru Ioan Cuza), cu care a avut singurul său copil, pe Gheorghe, cel care avea să devină un mare istoric şi om politic. Ionel Brătianu a intrat în politică (pe care o considera „o artă”), devreme, potrivit tradiţiei familiei sale. Între 1907 şi 1927 a fost în repetate rânduri prim-ministru, ministru de Interne şi ministru al Afacerilor Străine. Între timp, în 1909, a devenit preşedinte al PNL, ales cu mult entuziasm pentru „talentul, hărnicia, tinereţea sa şi un nume simbolic pentru România”.
Diplomatul şi juristul Alexandru Danielopol (1916-2009) era fiul medicului Daniel Danielopolu şi al Piei Pillat. Pe linie maternă se trăgea din familia Brătienilor pe care a cunoscut-o îndeaproape. Copilăria şi-a petrecut-o cu ei, a crescut laolaltă cu copiii lor, mai ales după despărţirea părinţilor săi. De aceea, mărturiile sale despre această familie care timp de generaţii a modelat istoria României sunt de o mare valoare documentară. Acestor mărturii li se adaugă savoarea povestirii caracteristică lui Alexandru Danielopol.
„Ça, on ne fait pas”
„Sunt din familia Brătianu şi mă mândresc că sunt din familia Brătianu! Am fost crescut în spiritul Brătienilor, fiindcă Brătienii aveau ca şef de familie nu pe Ionel Brătianu, aveau pe Sabina Cantacuzino. Era fata cea mare din toţi copiii lui Ion Brătianu şi era o fiinţă foarte inteligentă şi în acelaşi timp foarte autoritară şi cam toată lumea se lua după ce spunea ea. De altfel, de două ori pe an erau dejunuri la Sabina Cantacuzino unde, indiferent de treaba pe care o avea, Ionel Brătianu [venea]… Eram foarte mic – că el a murit, în 1926 [1927] mi se pare, dacă nu mă-nşel – dar când eram mic ne invita… ne invita la masă unde era Ionel, unde era Vintilă, unde era Dinu. Singurul care lipsea era Gheorghe. Gheorghe Brătianu nu era <la modă> în familie, ca să nu spun <iubit>, nu era la modă în familie deloc. Şi nu se vorbea despre el nici în bine, nici în rău, dar era absent permanent, absent, absent, absent! […]
Tatăl meu lucra într-o casă a lui Ionel Brătianu, în strada Lascăr Catargiu numărul 5, în faţa Bisericii Amzei unde, în fundul unei intrări, aşa, era casa lui Ionel. În spate era o grădină. Şi de foarte multe ori era prezentă şi ‘coana Eliza, Eliza Brătianu, Pia Pillat, fata lui Ion Pillat, care a fost Pia Fărcăşanu – noi aveam o frică de ea îngrozitoare! De el, mai puţin, dar de ea, îngrozitoare, fiindcă era gen guvernantă englezească cu biciul în mână… <Ça, on ne fait pas, ça on ne fait pas, ça on ne fait pas!> şi aşa mai departe. Şi săracul Ionel venea câteodată şi zicea: <Allons, Elise, mais laissez-les tranquilles, ce sont des enfants!> <Mais qu’il faut élever!>, răspundea Eliza Brătianu.”
„Foarte puţin generos faţă de băiatul lui…”
„[Pe Ionel Brătianu] l-am cunoscut de mic. Este adevărat că Ionel Brătianu şi tatăl meu se iubeau foarte mult. Tatăl meu a încercat să-l împace pe Gheorghe Brătianu cu Ionel, nu s-a putut. Nu s-a putut! N-a reuşit decât să facă un singur lucru, în speranţa că se va împăca… Gheorghe Brătianu era foarte des la Iaşi. Şi i-a dat o casă – care nu ştiu dacă mai există -, care era în faţa casei lui Ionel, unde s-a mutat pentru scurt timp, de altfel, cu nevastă-sa, Elena Brătianu… Şi totuşi nu s-au împăcat, nu… Ionel Brătianu nu s-a împăcat, în sfârşit, el îl ţinea şi-l vorbea de rău şi… era foarte puţin generos faţă de băiatul lui, foarte puţin generos! Erau motive, [pe] care eu le cunosc foarte vag şi nici nu vreau să le spun. Dar… nu s-au împăcat. Numai după moartea lui Ionel Brătianu a mai fost ceva, dar totuşi foarte pe departe…
Singura care a reuşit să împace familia Brătianu cu Gheorghe Brătianu a fost Pia Alimănişteanu, fata cea mică. […] Şi din nou Gheorghe Brătianu a intrat în familia Brătianu şi până a murit Sabina Cantacuzino a început şi el să participe la acele dejunuri, dar eu n-am mai participat, că eram plecat.”
„Plecaţi, că m-aţi plictisit!”
„Ionel Brătianu era un om care avea – şi ştiind că o are! – presiunea. Juca [la] maximum pe prestanţa lui, maximum! Şi o să vă povestesc un lucru pe care l-am văzut eu de la fereastra mea. Într-o zi – lucru care nu prea era des atunci – au venit, cum s-ar zice, nişte grevişti să urle şi să ţipe, cu pancarte şi nu ştiu ce […] în faţa casei lui Brătianu. <Huoo! Bum…> etc. Pe vremea aia prefect de poliţie era Nicolăianu şi erau poliţiştii cu chipiu… şi veniseră ăia cu bastoane, cu nu ştiu ce… Ăia [greviştii] erau acolo, toţi băgaţi în această curte care făcea semicerc până la uşa lui Brătianu şi urlau şi ţipau.
Se deschide uşa şi apare Ionel Brătianu cu o căciulă şi cu o blană [la guler] până jos şi, fără să spună un cuvânt, numai cu gestul de despărţire – adică: <Lăsaţi-mă să trec!> – deodată s-a făcut ca… Marea Roşie care s-a despărţit [la porunca lui Moise]. A trecut până la poartă şi s-a întors şi spune, zice: <Acum plecaţi, că m-aţi plictisit!> Nici un alt cuvânt [de genul] <Ce vreţi? Ce pot să fac pentru voi?>… Doar <Plecaţi, că m-aţi plictisit!> A trecut printre ei, nimeni nu a mai spus un cuvânt, parcă era un sfânt, o fantomă care trecea. S-a reîntors, a spus ce-a spus, a închis uşile – cu puţin zgomot, este adevărat – şi lumea nu ştia pe unde să plece mai repede. N-a fost nevoie de poliţie, n-a fost nevoie de nimic. Ăsta era Ionel Brătianu!
Pe urmă, ne plimbam câteodată cu el în grădină, era un fel de odihnă a lui. Scria, lucra… De altfel, este foarte interesant că pe biroul lui Ionel Brătianu era o fotografie, pe care o am încă şi acum, a tinerilor, a întregii familii Brătianu-tineret: erau băieţii lui Dinu – mici –, era Pia Pillat, fata lui Ion Pillat, pe care o iubea foarte mult, eram eu, erau băieţii lui Dinu, era băiatul lui Vintilă, Vintilică… Ăştia eram, eram pe fotografia pe care a ţinut-o pe biroul lui până a murit. Şi eu am avut fotografia asta şi eram toţi în jurul mamei lui Ionel, bătrâna doamnă Brătianu, bătrâna Pia Brătianu. Eu nu-mi amintesc prea mult de ea, pentru că în momentul când toţi au plecat la Iaşi [în retragere, în timpul Primului Război Mondial], cu Ionel Brătianu în frunte, eu am fost lăsat la Maria Brătianu, una din fetele Brătianu, la Bucureşti, deci am avut toată ocupaţia germană… [eram] cu Pia Pillat – am fost crescuţi împreună – pentru că ne creştea Pia Brătianu. Maria Brătianu rămăsese, că era fiica cea mai iubită a lui Pia Brătianu, deci nevasta lui Ion Brătianu, şi ea o îngrijea. Avea o casă mare, şi venea foarte des acolo. Eu nu-mi amintesc prea bine de ea. Ştiu că ne lua mereu în braţe, şi [asta] mă plictisea foarte mult… Am deci numai atâta ca amintire, pentru că mie nu-mi plăcea să fiu alintat, să fiu nu ştiu ce, eu eram un drac!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
