Motto: „Așteptam grabnic o intervenție americană, cu toții credeam în ea, nu doar deținuții din închisorile românești, dar și noi cei de pe bulevardele occidentale, deși vedeam perindându-se pe ele și scandând vesel lozincile Kremlinului pe toți intelectualii comuniști și tovarășii lor de drum”. (Monica Lovinescu, 1999, pp.50-51)
Context
Născută la 19 noiembrie 1923, Monica Lovinescu a fost unul din cei mai obiectivi observatori ai „comunizării” României. A făcut-o de la Paris, unde și-a petrecut „exilul” auto-impus, departe de mama ei și prietenii cei dragi. De la microfonul Radiodifuziunii Franceze și ulterior, de la Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu și-a construit două obiective: promovarea culturală a României și criticarea problemelor din interiorul regimului comunist de la București. În luna noiembrie a anului 2008, ea trece la cele veșnice la Paris, departe de țara unde nu a putut să se regăsească după dispariția regimului comunist în 1989.
Un exil de lungă durată
Purtând reputația dar și povara de „fiică” a lui Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a cochetat cu critica literară și a primit o bursă de studiu la Paris. În perioada imediată războiului, drumul până la Paris era împânzit de soldați ai Uniunii Sovietice, trimiși pentru a „supraveghea” și „asigura liniștea” călătorilor din Est către Vest. Drumul Monicăi Lovinescu spre Paris a fost perceput ca un set de provocări, ea descoperind în scurtă vreme că țara din care provine dorește să-i taie aripile, în timp străinătatea o primea cu „brațele deschise”.
La Paris a ajuns pe la mijlocul lunii septembrie, după o săptămână de drum, fără sprijin și fără bani de buzunar. A înnnoptat pe o bancă în Gare de l’Est dar a fost ajutată de doi polițiști care au instalat-o în compartimentul unui tren rămas în gară, oferindu-i pelerinele lor pentru a se acoperi. Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Din 1962, colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: ”Actualitatea culturală românească” şi ”Teze şi Antiteze la Paris”.
Cultura românească la răscruce de veacuri
Chiar dacă exilul i-a obligat pe mulți români să aleagă ”tabara” în lupta pentru construcția unei opoziții politice pentru regimul comunist de la București, Monica Lovinescu a ales „neutralitatea” politică, dar și libertatea de cugetare pe care exilul i le-a oferit. Departe de angoasele ideologice ale regimului, Monica Lovinescu a construit o opoziție culturală, transformată ulterior într-un mecanism de promovare a culturii naționale, pentru a demonstra Occidentului că merită să lupte pentru România. Deși a existat un întreg freamăt al exilului cu privire la posibila intervenție și sprijin americane din anii 50, în Europa de Est, totul s-a finalizat rapid cu abandonul speranței și acceptarea situației ca atare.
Mai mult decât atât, incapacitatea exilului românesc de a forma un instrument de reprezentare a intereselor diasporei a presupus o dezamăgire cruntă pentru Monica Lovinescu. Nu îi rămăsese decât să lupte, pentru ca românii să nu fie absorbiți în negura timpului și uitați de viitoarele generații. Prin urmare, cu ajutorul conexiunilor construite în exil, de la microfonul radio, Monica Lovinescu începe să încadreze cultura românească în interiorul culturii europene. O definiție prezentă în epocă a descris Parisul ca „un loc unde culturile să întâlnesc și se întrepătrund”(Shaw,2001,pp.59–76). Pentru a putea rămâne conectată cu Bucureștiul, profită de „liberalizarea” regimului între 1962-1969 și reușește să invite scriitori, poeți din România, să participe la emisiunile „Teze și antiteze la Paris”.
Apreciază destinderea românească așa: „ În timp ce în România „liberalizarea” acordată de Partid presupunea libertăți fără memorie, la Praga, noțiunea însăși de libertate era legată de trecut” (Monica Lovinescu, 2001, p.141).
Practic, pentru cei aflați la Paris, libertatea lăsată de regimul comunist la București nu își găsea justificare în trecutul regimului, întrucât acesta presupunea o limitae accentuată a populației, pentru ca regimul să mențină controlul.
O altă strategie care a încercat să o aplice a fost aceea de a influența oamenii de cultură din exil, pentru a se întoarce în țară. Chiar dacă ea a fost supusă unei operațiuni orchestrate cu forța pentru a se întoarce (prin arestarea mamei ei), Monia Lovinescu nu a dat curs, însă a redus, o vreme, critica față de regim. În schimb, a camuflat această critică sub o formă de sprijin pentru scriitorii debutanți, nu doar din exil, ci și de la București, care publicau sub pseudonim pentru a nu fi depistați de Securitate.
Din anii 70, Monica Lovinescu simte că regimul la București începe să se închidă și nu reduce criticile. Ulterior, în 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton). Această operațiune orchestrată de Securitate a fost menită să o facă să încheie cu criticile adresate regimului și dictatorului. Lovinescu scapă, ca prin miracol, de atacul planificat.
Este transportată în comă la spital, dar se externează cinci zile mai târziu, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea, de la microfonul Europei libere.
Revenirea în țară
La scurtă vreme după căderea regimului comunist în decembrie 1989, Monica Lovinescu revine în țară, dar rămâne surprinsă că mentalitalitatea impusă în comunism rămăsese intactă, chiar și după căderea regimului. Deși dorul pentru pământul ei natal fusese puternic, Monica Lovinescu a ales să-și continue „exilul” la Paris, unde a și trecut la cele veșnice.
În 2023 se împlinescu 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, un simbol al rezistenței românești din afara hotarelor. După decesul acesteia de la Paris, urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost transportate în România şi depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă.
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie
Jurnale și memorii
Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului: Volumele 1 și 2, București, Editura Humanitas, 1993-2001.
Lovinescu, Monica, Unde Scurte, București, Editura Humanitas, 1990.
Interviuri
Centrul de Istorie Orală
https://www.rador.ro/2019/03/11/sub-pasii-femeii-creste-iarba-monica-lovinescu/
https://www.rador.ro/2015/10/27/aici-radio-europa-libera/
https://www.rador.ro/2015/10/28/aici-radio-europa-libera-ii/
https://www.rador.ro/2015/10/29/aici-radio-europa-libera-iii-biroul-parizian/
https://www.rador.ro/2015/10/30/aici-radio-europa-libera-iv-actualitatea-romanesca/
Articole
https://pressroom.rferl.org/a/lovinescu-memorial/25196312.html
