Dionisie Șincan: “Am făcut parte din echipa de reporteri care s-a ocupat de Festivalul din 1953”
Imediat după acapararea puterii în Rusia, sovieticii au început să ducă o puternică propagandă pentru atragerea tinerior din țările occidentale. Printre mijloacele de propagandă subvenționate de sovietici au fost două organizaţii de stânga – Federaţia Mondială a Tineretului Democratic şi Uniunea Internaţională a Studenţilor (cu sediul la Praga). Acestea, la sugestia Moscovei, au propus ca la București între 2 -15 august 1953 să se desfăşuare a patra ediţie a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Sugestia Moscovei a fost imediat acceptată de comuniștii români care au organizat festivalul. Participarea a fost un succes pentru organizatori – la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti au participat 30 000 tineri din 111 ţări. Participarea acestor tineri a fost un bun prlej pentru propaganda autorităților. Tinerilor veniți din occident li s-au prezentat realizările comuniștilor români: săli de sport, stadioane, cămine studentești. În același timp, satele şi oraşele țării au fost umplute cu materiale de propagandă. Sloganurile festivalului au fost: „Pentru pace şi prietenie!”, „Prin unire spre pace, prin pace spre fericire!” Desigur, cea mai răspândită lozincă a fost: „Gheorghiu Dej – luptător, pentru ţară şi popor!” Pentru spravegherea tinerilor străini, ca sa nu vadă realitatea regimului communist, au fost mobilizați sute de tineri români care au însoțit delegațiile străine. Întreaga presă din țară a scris numai articole elogioase, evidențiind buna organizare pe care o realizase autoritățile comuniste. Printre tinerii mobilizați de autorități s-a numărat și Dionisie Șincan – redactor la Direcția Culturală de la Radio România:
„Am făcut parte direct din echipa destul de numeroasă de reporteri care se ocupau de acest festival. Eu împreună cu crainicul de limbă engleză [Carol] Știeber am fost puşi pe o maşină de reportaj pe lângă delegaţia engleză. Atunci s-au adus din Austria – cred!- primele maşini de reportaj care se numeau „Granit” și care erau echipate cu magnetofoane. [Carol] Stieber era crainic reporter de engleză – exista această funcție, eu eram reporter propriu-zis. Am stat tot timpul pe lângă această delegaţie care era destul de numeroasă. Am participat la foarte multe manifestări care se petreceau pe stadioane, la teatre… Atunci am făcut o treabă serioasă în domeniul reportajului. S-au transmis relatări despre manifestările care au avut loc. Când s-a terminat festivalul am căpătat concediu şi mi s-a dat o primă serioasă pentru perioada aia – 4000 lei … nici n-am putut să visez la aşa ceva! Prima a fost o recompensă pentru activitatea în timpul acelui festival. Radioul a avut un rol foarte important atunci, nu exista Televiziunea, și tot greul informaţiei în timpul acestui festival a stat pe umerii Radioului. Deci am făcut parte din această echipă. Pentru mine, din punct de vedere profesional, a fost o experienţă cu totul deosebită. În felul ăsta am căpătat prima experienţă a transmisiilor în direct – pentru că în ’53 nu se puteau face transmisii în direct făra să fii cenzurat. Imediat după ’53 s-a spuns că sunt transmisii în direct, dar întotdeauna erau foarte bine pregătite înainte şi foarte bine controlate. În timpul Festivalului Tineretului a fost, poate, un control mai subtil, de care noi nu ne-am dat seama”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
