Numele Brătienilor este cunoscut din documente încă din secolul al XVI-lea, cu posesiuni în zona Piteştiului. În timp, funcţiile lor au urcat tot mai mult în vârful ierarhiei statului, până la acelea de stolnic şi mare clucer în vremea lui Alexandru Ghica. Emblematic pentru această veche familie care şi-a legat numele de istoria ţării este conacul Brătienilor din comuna Ştefăneşti, jud. Argeş, care poartă numele primei fiice a lui Ion C. Brătianu, moartă la o vârstă fragedă.
Diplomatul şi juristul Alexandru Danielopol (1916-2009), fiul medicului Daniel Danielopolu şi al Piei Pillat, se trăgea după mamă din familia Brătienilor pe care a cunoscut-o îndeaproape. Copilăria şi-a petrecut-o cu ei, a crescut laolaltă cu copiii lor. O vie amintire i-a rămas din vremea marelui om politic Ion I.C. Brătianu, foarte cultivat şi pasionat de istorie, a cărui personalitate a dominat nu numai familia, dar şi politica ţării.
„În capela Brătienilor era ca într-o catedrală”
„De mai multe ori am fost la Florica cu Ionel Brătianu, el m-a făcut să cunosc Florica. Capela… când intram în capelă, parcă intram la Mitropolie. […] Când intrai în capela unde erau înmormântaţi Brătienii, era ca într-o catedrală! Ei, pe urmă în vie… Pe urmă, [ne duceam] la biserica pe care Eliza Brătianu a adus-o din Maramureş şi o remontase chiar la Florica… Camerele [conacului] erau toate camere de muzeu – avea un miros Florica asta, pe care l-am cunoscut… pe care l-am căutat peste tot. Eu am căutat în viaţa mea – o să fiu foarte neserios! – eu am căutat două lucruri care mi-au umplut tinereţea de… gânduri şi de vise şi aşa mai departe. Întâi, mirosul de la Florica din casă – avea un miros!
Erau la Florica costumele, ale familiei Brătianu, ale tatălui lui, ale lui Ion Brătianu, cele vechi şi aşa mai departe; drapelele turceşti – fiindcă acolo a fost unul din generalii turci care-a stat acolo – arme, decoraţii, chestii. Era un muzeu, un muzeu militar aproape, ai fi zis. [Tot acolo erau] amintiri extraordinare din revoluţie, din timpul Revoluţiei [de la 1848], amintiri asupra cărora… El fusese crescut în spiritul lui <Papa Rose>, care era Rosetti, C.A. Rosetti. Papa Rose pentru ei a fost totul! Şi noi îi spuneam Papa Rose. Ei, şi acolo… mirosul acestei case! Nu ştiu, se impregnase această casă de un miros… introuvable!
Şi al doilea [lucru memorabil pentru mine erau], cataifele pe care le făcea Sabina Cantacuzino, cataifele pe care ni le dădea când aveam noi mesele astea. Şi le făcea Sabina Cantacuzino. Erau nişte cataife cu totul speciale, pe care le-am căutat în toată Europa în care am călătorit – că am călătorit foarte mult – în Grecia, în Turcia, nu ştiu ce… Nu mai am găsit cataiful ăla! Şi culmea e că acest cataif… niciodată nu mi-a trecut mie prin cap, până a murit Sabina Cantacuzino, să iau reţeta. Şi nimeni nu mai are această reţetă şi nu mai e… Astea sunt cele două puncte, doi stâlpi ai visurilor mele, irealizabile la ora actuală, fiindcă casa de la Florica… între noi fie zis, am avut ocazia odată s-o vizitez în timp ce era casa partidului [în anii comunismului]. […] Am intrat în casa Brătianu: nu mai era nimic! Nici mirosul nu mai era!”
Ionel Brătianu şi dragostea lui pentru România
„Ionel Brătianu era un om… era inginer. Făcuse École Centrale de Paris. Trebuie să spun că a fost desigur un foarte bun inginer, înainte să se arunce în politică <coeur et âme>, cum se spune, pentru că a participat la lucrările podului de la Cernavodă, ca tânăr inginer. Dar el la Paris… ce vorbea el despre Paris nu era de École Centrale, de ingineria lui, ci era de cultura franceză. El se pierdea în Biblioteca Naţională. Lua cărţi de acolo, prin relaţiile pe care le avea, şi citea nopţi întregi şi avea o cultură fantastică! Era o cultură însă… care era împletită de dragostea lui pentru România. Şi el vroia neapărat – neapărat! – ca să reintroducă în… deşi era pe vremuri, deci eram încă [în perioada] <l’amitié franco-roumaine>, în principiu, fusesem pe front, datorită lui, alături de francezi. Dar el zicea: <Nu s-a scris destul despre România, despre istoria României, despre momentele [ei importante]…> Dar el a descoperit la Biblioteca Naţională nişte volume sau caiete – sau nu ştiu, manuscrise, nu-mi amintesc prea bine -, în care era o relatare din timpul lui Ludovic al XIV-lea, în care Ludovic al XIV-lea ia legătura cu Valahia, cu principatul muntean, şi îl arăta peste tot. Ce a devenit acest lucru, nu ştiu, asta nu mai ştiu.
Dar în biblioteca lui avea… era o bibliotecă aproape completă de tot ce găsise el în timpul studenţiei, cât a fost la Paris – şi a avut timpul să umble la Paris în biblioteci, muzee şi aşa mai departe. [Era] un om de artă, îi plăceau lucrurile frumoase. Iubea foarte mult arta, arta românească, populară românească, foarte curios. Era o casă în care erau cărţi frumoase, tablouri frumoase, cu pictori însemnaţi… dar îi plăcea arta populară. Şi pot să vă spun că în camera lui avea lucruri mici. De exemplu, avea o cruce, o cruce din asta pe care o găseşti pe la Sălişte sau… aşa, o cruce pe care e scris cu litere chirilice, pe care era scris un an, era o chestie care se punea pe… – nu mai ştiu cum se cheamă, [pistornic] – pe pâine. Aşa… Şi o avea lângă patul lui. Şi mi se pare că a murit uitându-se la această cruce, da, aşa mi-a spus tatăl meu. Că cine l-a văzut murind a fost tatăl meu, care îi era… de care fusese şi foarte aproape, şi şi doctorul Angelescu care-l îngrijse. Cum a murit… sunt tot felul de legende. Tatăl meu nu a vrut niciodată să vorbească de chestia asta. N-a vrut niciodată să vorbească de cum a murit Ionel. Ce s-a-ntâmplat, s-a făcut o greşeală de operaţie… tatăl meu n-a vrut niciodată să spună – tatăl meu era cardiolog.”
„Ionel Brătianu avea cărţi vechi, frumoase”
„V-am spus că l-am cunoscut pe Ionel Brătianu pe care l-aş fi cunoscut mai mult, cu care am vorbit, care avea ideea că… nu numai pe mine, dar pe toţi cei din jur să-i formeze. Ăilalţi [Brătieni] nu prea veneau, eu am întâlnit foarte rar băieţii lui Dinu, pe la Ionel, foarte rar. Am întâlnit… pe Vintilică, nu mai vorbesc! Foarte rar l-am întâlnit pe el… Mai ales că Ionel nu iubea pe un aşa-zis frate, frate pe care i-l lipise de el Vintilă Brătianu. Vintilă Brătianu avea un singur băiat, Vintilică şi atunci s-a zis, pentru ca să nu crească singur, a adoptat un băiat de ţăran, mi se pare, care a murit pe front, pe frontul din Războiul De-al Doilea. Erau aşa de deosebiţi! Eu nu ştiu cum s-au înţeles – Gheorghe-l chema, da. Nici nu l-am văzut, cred, niciodată la Ionel Brătianu. Iar la Sabina, când venea Vintilică nu venea niciodată cu Gheorghe. Niciodată! Nu Gheorghe Brătianu, Gheorghe ăsta [adoptat]… […]
Şi atunci [când veneam la el] îmi arăta cărţi, îmi deschidea cărţi. Şi el m-a învăţat de un lucru formdabil, dom’le! Ionel m-a învăţat un lucru fantastic care mi-a servit în exil, în momentul când eram în Franţa. Ionel Brătianu avea cărţi vechi, cărţi frumoase şi el avea obiceiul, când deschidea o carte, s-o miroasă. Şi eu întreb, cică: <Ce, a mucegăit? Ce s-a întâmplat cu această carte?> Zice el: <Nu. O carte veche, în Franţa, ca să-i recunoşti vechimea, trebuie să-i miroşi hârtia. Fiindcă sub Ludovic al XIII-lea era un miros al cărţilor, sub Ludovic al XIV-lea alt miros et au XVIIIe siècle – c’était le bouquet!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
